Fă pe prostul!

Stârnit de Irina, am ajuns să îi repovestesc azi cum am ajuns să fiu eu mai bătrân decât colegii mei de generație școlară. Și cum mi se pare a fi o istorisire interesantă despre cum mergeau lucrurile acum 35 de ani, iată aici câteva amănunte.

Era în a doua parte a anilor 1970. De câțiva ani se schimbase legea și copii mergeau la școală de la șase ani, în loc de șapte cum fusese până atunci. Eu eram scund ca și azi, dar și slab ( :D), așa că ai mei, cred că în primul rând maică-mea, au decis că trebuie să mai amâne intrarea în viața școlară. Exista evident o procedură pentru astfel de evenimente. Dacă erai retardat, te amânau forurile îndrituite fără prea mare discuție.

Zis și făcut. M-a luat într-o zi mama, pe la sfârșitul primăverii și m-a dus la un doctor. Nu mi-a spus de ce, sau nu îmi amintesc eu exact. Îmi amintesc însă clar de tot atunci când mi-a zis: ¨Când intrăm înăuntru faci pe prostul!¨ și mi-a explicat că trebuie să par prost.

Doctorul, cu halat alb început de chelie (sau păr grizonat?) și ochelari rotunzi, m-a întrebat câți ani am, cum mă cheamă și mi-a pus în față o foaie de hârtie. Era desenată acolo o fată. Mai exact era doar schițată, iar schița era incompletă. Nu era un xerox, ci un print, de calitate bună. Hârtie albă, ca de carte, A4. Liniile și curbele trasate cu negru. Conturul exterior al părului, formele rochiei și atât. Nu ochi, nas, gură, urechi, conturul feței, urechi, sprâncene, gât, brațe, mâini, picioare etc. Toate acestea le-am desenat eu, atunci când doctorul (îmi amintesc și numele, chit că nu îmi amintesc exact unde era cabinetul, dar e mai bine să nu îl fac public) mi-a cerut să completez ¨ce lipsește din imagine¨. Din fericire, mă gândesc eu acum, nu am desenat niciodată prea grozav. Am făcut totul și apoi mi s-a pus un nod în gât: uitasem să fiu prost.

Noroc că a venit și proba a doua. ¨Ce e asta?¨ a întrebat vocea doctorului, iar mâna a indicat gura. Nu îndrăzneam să îl privesc, deja nu fusesem suficient de prost! ¨Nas¨ am răspuns fără vreo ezitare. ¨Dar asta?¨ și degetul a indicat nasul. ¨Ureche!¨ am spus prompt, în timp ce mintea îmi ajusta tendința să zic gură, ca nu cumva să am un pattern de schimbare a denumirilor între ele. Am botezat apoi ochii drept gât, urechea drept obraz, mâinile drept picioare. Și mi-a fost milă de mine și de mama, că nu puteam să mă las a părea chiar așa de prost, și am decis că orice mă întreabă mai apoi zic corect. Și degetul a indicat … sprâncenele. Ah, a zis mintea mea înciudată, nu putea să zică altceva, mai simplu. Sprâncenele astea au nume complicat, seamănă cu genele, e cel mai greu de pronunțat cuvânt din toate cele ce sunt pe față! Dar nu mai puteam da înapoi. Fără să mă grăbesc, dar fără să ezit, am avut momentul meu de grație și am spus ¨Sprâncene¨. Ni măcar nu m-am bâlbâit, ceea ce altfel era și atunci o problemă reală. Și l-am privit pentru prima oară în ochi. Mi-a rămas în minte o față nedumerită, ce nu putea distinge exact ce e cu mine. Sau doar așa mi s-a părut mie, cel ce aveam atunci, în 1978, șase ani.

Când am plecat, mama era mulțumită. Fusesem declarat retardat. Nu știu dacă era contribuția mea sau mama îl ajutase material să ia decizia asta, dar uite așa am păcălit eu lumea de mic.

0 comentarii: