Povestea trubadurului

Că tot am cam abandonat eu blogul acesta…
Sau mai exact nu mă decid ce să fac cu el.
Și tot e cineva care crede că timpul a rămas în loc.

Că tot mi se pare că lucrurile în jurul meu arată bizar, fără a fi însă sub vreo influență.
Și tot mi s-a spus ieri de o bună prietenă că am luat-o razna.
Și …

Am zis să inventez o poveste frumoasă, numai că a ieșit o simplă înșiruire de cuvinte, fără personaje, fără acțiuni, doar cu imagini s cioburi de oglindă puse laolaltă alandala.


Marți seară am avut revelație după revelație, într-un loc care se voia a împinge către revelații, dar în alt sens. Inițial am crezut că gata, o încurc, mintea mea se îmbârligă singură și nu mai iese de acolo. Apoi … a fost declicul.

Ca și cum era un déjà vu. Și toți oamenii aceia à la David Lynch, cu Log Lady și Piticul clari ca lumina zilei. Ca și cum vedeam un film în care eu jucam propriul meu rol, fără rost.

Dar revelația totală a fost că de fapt luni seară făcusem … la fel ca altcândva, tare demult, repetând instinctiv un scenariu absurd, un experiment aiuristic pe care îl încercasem cu 22 de ani în urmă, aproape identic. Ca să fie clar: identic, adică la fel, cu personaje reale, aproape la fel, dacă doi complet diferiți oameni pot fi la fel, și cu mine folosind exact același strategii, fără să le planific, simțindu-le că vin, dar neopunându-mă lor, ca și cum aș știi că aceea e soluția rațională, și alegând să o aplic fără să îmi asum vreo responsabilitate, mai subtil decât atunci când eram adolescent, dar la fel de stupid, căci nu raționalitatea ar trebui să prevaleze aici, ci pur și simplu siguranța, curajul de a merge înainte.

Și da, era după ce stătusem online mai mult decât prevede legea, vorbind cu prea mulți pe prea multe canale, așa că simpla vorbă get a life se aplică din plin, ceea ce însă e mai greu că de fapt par a fi fost prea multe în același timp, dar o să fac această frază precum frazele fără virgule din acea caret a lui Bălăiță ce luase un premiu în anii 1980, o frază ce nu se lasă terminată ușor, fiindcă știe că la capătul ei lucrurile se schimbă, și de aceea am decis de fapt să folosesc blogul, tot o decizie instinctivă, pentru că de mâine, adică nu, de azi, fiindcă miercurea e o zi la fel de bună ca oricare alta, așa cum o spune reclama aia imbecilă la o băutură al cărei nume nu știu dacă ni-l vom aminti, însă pe Ci-ki-chan îl vom știi mereu, (ce diferență față de Adidas Torsion sau Panasonic Domesound System!), prin urmare de miercuri, gata, cu capul sus, e cazul să îmi văd de noua mea decizie, așa că, vorba lui Huxley, Brave New World here I come ;)

Cât despre blog… va fi și nu va fi același, curând. Azi însă e cazul să ia pe seama lui toate aceste cuvinte fără fire roșii și să le așeze așa cum au ieșit.

So, asta a fost fie mizeria de la marginea drumului, fie cenușa păsării Phoenix ;)

0 comentarii: