Cotroceni. În era Iohannis, întrunirile încep dimineața prin ascultarea imnului.
Ia cuvântul Președintele. Vorbește despre diaspora. Discursul pare scris de alții, dar este interesant. Explică despre cât de important este să ai o diaspora, de la remiterile monetare (banii trimiși acasă) la influența politică. La fel cum a făcut-o în cazul Antenelor, nici aici nu-și asumă demersul până la capăt. Vehiculează în trecere și marota populistă a reîntoarcerii, ca pe o asigurare că nu pierde votul părții conservatoare a națiunii. Chiar și așa, direcția pe care o urmează este deja mai degrabă spre conștientizarea faptului că migranții nu vor reveni. Este un pas înainte pe cale pragmatismului. Asistăm de mai multe luni la înclinarea balanței din discursul prezidențial către ideea că avem de gestionat o diasporă, nu o mulțime de oameni care se vor întoarce. Iar aceasta este bine, fiindcă există suficiente dovezi acumulate despre o probabilitate a reîntoarcerii redusă, dacă nu nulă.
Urmează cuvântul primului ministru, introdus encomiastic. Ambivalența este din nou prezentă. Discursul este mai slab, dar de astă dată pare a fi Scris chiar de vorbitor. Subliniază că jumătate din populația activă a României locuiește în afara țării. Acest lucru nu e tocmai exact, dar acoperă corect, la nivel de mesaj, realitatea în care trăim.
În timp ce smart-phone-urile îl imortalizează, președintele pleacă. Și-a îndeplinit funcția ceremonială, camerele TV au transmis deja mesajul. Nu contează că sunt prevăzute 30 de minute de întrebări si răspunsuri după discursuri.
Mai vorbește un irlandez, consultantul Președinției în materie de diaspora. Apoi un entuziast antreprenor român care face voluntariat pentru a atrage românii înapoi în țară. Acesta prezintă rezultate ale unui sondaj online, fără niciun fel de grijă la problemele de natură metodologică ce îi afectează rezultatele. Aflăm că 68% dintre migranți s-ar întoarce în țară. Pe mine mă amuză. Este mult entuziasm amestecat cu cifre produse Cineva din spatele meu spune In șoaptă colegei de alături: "ăsta a vorbit bine".
Urmează sesiunea de Q & A. Dar mai întâi pleacă primul ministru. Și membrii cabinetului (cu câteva excepții). Și Președintele Academiei. Și niște parlamentari. Doar e vorba de o dezbatere, nu?
Vă amintiți de "formele fără fond"? Sau de "noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc” al anilor 1980? Sau de „democrația originală” a plantatorilor de panseluțe?
Avem o lungă practică a furatului căciulii.
Prin urmare, de ce nu s-ar boteza "dezbatere" O întrunire a 3-400 de oameni ? (în mod evident, nu se poate dezbate de-adevăratelea nimic cu atâția oameni prezenți, dacă nu ai măcar câteva zile la dispoziție.)
Noroc că rămân în sală ambasadorul Lituaniei și un irlandez care vorbește românește. Și încă vreo 250 de inși... Pe irlandezul care stă în România îl știți, apare des în media. Și nu prea îi dă dreptate consultantului irlandez care a descris relația Dublinului cu diaspora din care face parte și irlandezul trăitor în România. Dar aici perspectiva poate fi distorsionată de implicarea în relația respectivă.
Dar să revenim la reprezentanții la vârf ai României. Plecarea în mijlocul evenimentului este o practică frecventă a oficialilor români. Este un mod de desconsiderare simbolică a celorlalți, de marcare a ierarhiilor, de a sublinia importanța propriei persoane. O practică deopotrivă anacronică, arogantă, lipsită de fundament real, nepoliticoasă atunci când o regăsim chiar la gazda evenimentului sau a vorbitori. Oficialii români o fac la București și o fac și la Bruxelles. Semnează de prezență și apoi îi găsești la Inno sau la o bere în Grand Place. La București, spre exemplu, excelează la astfel de fapte aparatul ministerului muncii. Noul ministru al muncii este însă de astă dată în sală și nu pleacă.
Ne împărțim apoi în ateliere. Vorba vine, atelier. Este un soi de loc în care vorbesc mulți, fără legătură unii cu alții, ca la televizor. La televizor - la publicitate, vreau să zic. Pur și simplu , oamenii vin și se prezintă, apoi deapănă gânduri. Pictori. Cineaști. ONG-isți. Consilieri ai unui ministru sau altuia. Avocați. Falși deținători de diplomă de doctorat. Fiecare își spune povestea. Unii dintre ei lasă senzația că sunt aici pentru a-și vinde produsul. Vorbește unul, apoi vine altul, spune ce face el, nu neapărat legat de temă. Suntem cam 90 în sală. Oricum nu aveam cum să discutăm. Și oricum unii dintre vorbitori bat câmpii cu nonșalanța farsorului de profesie. La final, doar cineastul, singurul cu un bussiness clar definit, vorbește cât de cât la obiect, urmărind punctele esențiale anunțate drept criteriu de organizare. Oare de ce nu a fost niciun vorbitor care să se priceapă la chestia asta, cu migrația???
Ce rămâne în urmă este poate doar partea de networking. Și observațiile de mai sus, ca studiu de caz despre o mulțime de oameni care vorbesc despre lucruri la care nu se pricep. Și întrebarea despre moralitatea celor ce aplaudă orice gest al Președintelui, chiar și atunci când e vorba de o impolitețe crasă. Și întrebarea despre cum faci să transformi masa aceasta de oameni entuziaști, în ceva care să își dea cu părerea cât de cât informat... Și senzația unui mesaj bine conturat, dar împachetat într-un staniol țipător de urât.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu