Societățile, spre exemplu, au nevoie de timp în care să își înțeleagă arderea. O schimbare bruscă va fi însoțită de un moment de recul. O deschidere spre oameni, o creștere a toleranței și încrederii, va fi însoțită de o recrudescență a intoleranței și xenofobiei. Partea conservatoare a societății va avea tendința de a deveni gălăgioasă spre a opri acea schimbare spre mai bine de care se teme.
Și ia timp până temerile dispar, până conservatorismul este potolit, până apare acea ajustare în care toți devin siguri de confortul noului echilibru societal. Atunci societatea este din nou gata să avanseze.
Fără astfel de ajustări, apare riscul fracturii între părți societății.
Societatea, ca întreg este asemenea unui om. Pașii săi înainte sunt mereu măsurați, iar mecanismele sale de siguranță tind a-l trage spre locuri ce par sigure, spre căi bătute, spre rutină, spre a fugi de ceea ce ar putea fi fericirea.
Fericirea în sine este o stare greu de dus, fiindcă necesită acceptarea ei. Și e greu să accepți fericirea atunci când nu ești obișnuit cu ea. Îți spui că vrei mai mult și ai tentația de a căuta (iar) acel mai mult în locurile tradiționale, ce par confortabile pentru că le cunoști, le stăpânești. Tinzi să uiți că tocmai faptul că ele nu pot oferi mai mult te-au pus în mișcare. Apoi te ajustezi și revii, pornești din nou spre fericire.Asemenea societăților. Asemenea atleților. Ajustarea, pasul acela înapoi, aparent oprindu-te din drum, sunt de fapt elanul ce te pregătește să sari mai sus.
În timpul acesta, marea, cu fluxurile și refluxurile ei, rămâne singurul punct de reper fix, locul unde te întorci spre a te încarcă de energia cu care să sui pe de acum și mai înaltul munte al fericirii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu