Prietenie și Covid19

Reiau o idee despre care cred că am scris prin teza de doctorat, cândva, în altă viață. 

O idee esențială, mai ales în vremurile acestea pandemice, în care mulți se văd rar cu alți oameni sau îi văd mai rar decât altcândva. 

E vorba despre rolul prietenilor. 

Cândva, oamenii trăiau în familii tradiționale, claie peste grămadă, cu bunici, copii, mătuși, într-un mediu social mai degrabă închis, în care relațiile sociale se derulau mai ales în interiorul grupului de rudenie. În plus, oamenii nu prea vorbeau unii cu alții, nu aveau experiențe extrem de diferite de împărtășit, nu aveau ce conținut bogat să schimbe între ei. Făceau zilnic același lucru, la nesfârșit, și asta era viața: o plictiseală. 



 

Dar timpurile acelea au trecut. Ne-am obișnuit între timp să călătorim și să vedem lucruri noi, o parte le aflăm pe Internet, nu mai locuim in familii extinse, in care totul e monoton, joburile sunt diverse si aduc experiențe mereu altfel, iar toate acestea simțim nevoia să le împărtășim cu ceilalți. Să vorbim despre ele, înțelegându-le mai bine, să auzim oameni vorbind despre faptele lor, să le privim fețele, să simțim când nu au măști, să le citim privirile, să ne bucurăm de frumusețea lumii. 

Devine ca un drog, o dependență de frumosul oamenilor, a poveștilor lor. Un drog al interactivității, fiindcă poți întrerupe acei oameni, le pui întrebări, conversația o ia în direcții surprinzătoare... 

Aceasta este unul dintre lucrurile pe care Covid19 le pune la grea încercare. Distanțarea socială atacă în mod direct acest drog bun, al socializării, al dezvoltării personale prin acces la experiențele celorlalți si prin a avea public pentru experiențele tale. 

Aici apare rolul prietenilor. Cei cu rețele extinse de prieteni trec mai ușor prin telemunca și izolarea completă sau parțială ce te pun zilnic în postura de a întâlni doar privirea partenerului și a copiilor, de a te plictisi împreună la infinit. Prietenii mai scapă de la rigorile distanțării sociale, fie măcar telefonic. 

În acel trecut istoric invocat mai sus, oamenii nu simțeau nevoia și nici nu aveau voia să vorbească despre ei. Tabuurile discutării chestiunilor private în public era deosebit de puternic. Dezvoltarea personală era inhibată, pentru că nevoile de siguranță societală și materială primau. Preotul avea rolul de confesor și de a menține normele sociale neschimbate, rigide. 

Azi, terapeutul a înlocuit parțial preotul, dar nu poate înlocui prietenii. Dacă ai fix doi, și fiecare dintre ei are propria depresie sau deziluzie, e greu ca tu să îți menții echilibrul. Dacă ai 10, deja ai teme de comparație variate, oameni diferiți care să te asculte si să reacționeze la ceea ce le spui. 

Sau poți opta să închizi totul în tine ca stil de viață. Să plângi doar în spațiul tău închis, când ești cu tine. Să te auzi doar tu. Covid e atunci și mai rău: îți ucide posibilitatea de a-i auzi pe alții, cea care îți dădea termeni de referință, oameni cu care să te compari, ca să înțelegi posibilitățile tale reale. Riști atunci să te pierzi în propria ta minte, familia și partenerul devin un soi de dușmani, o povară greu de dus în monotonia zilnică. Toate neîmplinirile reale sau imaginate devin copleșitoare și te pot dărâma. Și vei găsi vinovați în locuri altfel inocente. 

Ai nevoie de prieteni să te scoată de sub molozul Covidului, sau de un partener care să poată să se reinventeze, altfel. Sau de un vaccin împotriva Covid 😉 

 

----------

PS. Cartea care m-a condus cu 20 de ani în urmă spre o conceptualizare mai bună a rolului prietenilor este una semi-academică, ușor de citit, scurtă: Ray Pahl, On friendship (2000). E tradusă și în românește, dar pare indisponibilă.

0 comentarii: