Ospitalitatea dacică :)

Caligula, e un roman istoric de Douglas Jackson, binişor scris, care descrie viaţa sclavilor romani, altfel decât o găseai prin cărţile de istorie de acum 25 de ani şi folosşte pretextul ca să introducă şi povestea legendarei cruzimi a lui Caligula. Romanul a apărut în 2008, iar ediţia românească a apărut la Allfa, în 2008.

În josul paginii 229, două dintre personaje sunt întrerupte din discuţie de eroul principal al cărţii, care bate insistent la uşă. Cum aceştia îi deschid abia după multă vreme, Cupido face o remarcă despre ospitalitatea lor în spiritul vremii (sau, mai exact, aşa cum a înţeles autorul cărţii spiritul vremii).

Douglas Jackson, Caligula, Ed.Allfa, 2008, p. 229, jos.

Oare scoţianul Douglas Jackson, autorul romanului, nu o fi citit când era mic despre Dromihede şi Lisimah, că doar era o lectură obligatorie? :)

Lucrurile mari se învaţă de mici

Irina, aprilie 2011

Irina ia parte, la şcoală, la o campanie de reciclare (că tot posta Georgiana pe Facebook despre reciclat). Îmi povesteşte zilnic despre ce mai reciclează, ce fel de PET-uri au adus colegii, unde e cutiuţa pentru colectarea bateriilor vechi... Îmi explică despre scopul acţiunii lor: protejarea mediului, salvarea planetei.

O întreb cât urmează să dureze campania.

Îmi răspunde ca şi cum e un lucru evident şi e greu de priceput cum de nu mi-am dat seama singur: „Până salvăm planeta!”


Cred că am avea multe de învăţat, toţi, din candoarea răspunsului.

De pe harta României pozitive: Smailo

Cu aproape trei ani in urmă am cumpărat un GPS. Am luat un Smailo Navigator, fără mari pretenţii ca aspect, dar care avea avantajul de a fi mai ieftin, servind astfel nevoilor noastre mai reduse de a ne mişca de colo-colo. La câteva luni de la cumpărare s-a ivit şi primul său bug: cel mai frecvent durează 10-15 minute până găseşte semnalul satelitului. Dacă îl foloseşti în oraş pentru a merge în direcţii necunoscute, acesta este un impediment major. Bănuiesc însă că la versiunile mai noi or fi rezolvat problema asta.

Aparatul e românesc din punct de vedere al designului. Componentele par a fi de prin China, iar hărţile sunt de la iGo.

Am folosit GPS-ul cu pricina prin varii locuri din România, Bulgaria, Grecia, Ungaria, Austria, Germania. Dacă treci de impedimentul cu conectarea târzie la satelit, aş zice că sunt chiar mulţumit de viteza cu care îţi recalculează rutele, de manevrabilitate şi funcţionalitate. Mai neplăcut este că nu reuşesc să îl fac să stea pe bord în aşa fel încât să nu îmi obtureze vederea înainte, dar asta e dezavantajul oarecum firesc de a nu avea sistem de navigaţie integrat în bordul maşinii.

Una peste alta, raportul calitate/preţ este mult peste aşteptări şi aş zice că merită pus în blogul acesta pe raftul, altfel cam sărăcăcios, de Românie pozitivă.

Maşina de pe gard

Dacă tot am redeschis rubrica cu gardul, hai să mai adaug ceva graffiti pe el. De astă dată e un număr de înmatriculare.

Se întâmpla în urmă cu o lună. Mălina trebuia să vină cu Irina de la şcoală. Fişierele foto de atunci spun că era 13 aprilie, ora 11:42. (Primăria a decis că pe timnpul iernii e prea scump să încălzească şcolile toată ziua, aşa că orele se scurtează şi de prin noiembrie până la Paşte irina intră la 8 şi iese la 11:10. Deh, ţară săracă, oraş amărât, după buget!)

La un moment dat Mălina mă sună să mă roage să o ajut să parcheze. Mă uit pe geam şi iată ce văd: un şofer oarecare se gândise să-şi lase automobilul alb pe carosabil, blocând accesul la două locuri de parcare, ambele plătite la ADP şi marcate în aşa fel încît anunţau clar acest lucru. În schimb, aşa cum se vede mai ales în ultima fotografie, în zonă erau numeroase locuri libere, fără plată,pe care putea parca liniştit. De aici şi libertatea mea de a plasa numărul de înmatriculare pe Marele Gard: B 81 RTV.

Banca de pe gard

Faptele se petrec azi, marţi, 10 mai, pe la ora 13:00.

Sună telefonul fix. Un număr necunoscut. Răspund şi îmi vorbeşte robotul, cu o voce feminină: „Vă mulţumim pentru apelul dumneavoastră. Momentan toţi consultanţii noştri sunt ocupaţi. Vă rugăm să aşteptaţi”. Apoi muzică.




Cum se întâmplă că aniversez ceva, mă gândesc că unul dintre prieteni îmi face o şotie. Încep să mă gândesc care din ei o fi.


Se opreşte muzica, iar vocea robotului repetă mesajul. Reîncepe muzica. Iau în calcul şi a doua alternativă, însă nu îndrăznesc să o formulez. Ar fi o bădărănie prea mare ca să fie posibilă. Rămân în aşteptare, ca să mă lămuresc.


După un minut mă preia „consultantul”, o altă voce feminină. „Vreau să vorbesc cu doamna Mălina Voicu”. Rezist tentaţie de a-i spune că eu sunt Mălina. Îi transmit în schimb că Mălina nu e de faţă. Îmi cere telefonul mobil. „Îmi puteţi spune mai întâi cine sunteţi?” „A, da sunt XXXX YYYY de la Banca KKK”. Nu am reţinut numele cu pricina. Parcă era Simona şi apoi ceva cu B. Mălina are un cont la Banca KKK. L-a deschis la cererea expresă a unui angajator ce i-a impus banca cu pricina. Un abuz, în opinia mea, ca de altfel întregul contract.


„Consultantul” îmi cere din nou numărul de mobil. O rog să aştepte o clipă, deschid mobilul meu, găsesc numărul Mălinei. O întreb pe cea cu care vorbesc dacă are cu ce nota. La răspunsul ei pozitiv încep să îi spun: „00491…”. „Vreţi să spuneţi 0749...!?”, mă corectează singură pe ea doamna sau domnişoara „consultant”.


Nu, nu am greşit e numărul de telefon mobil al Mălinei. Cel din Germania :)


„A, nu îl vreau pe acesta”, sunt expediat de consultantul la serviciile căruia se pare că ar trebui să mă aflu. Mă intergogheză în continuare: „Dar când se întoarce?" Continui să îî răspund politicos. "Revenim noi cu un telefon”, mi se spune condescendent.

Întreb dacă e cazul să îi transmit ceva Mălinei. „Nu, aveam o ofertă pentru dumneaei”. E clar, competenţele mele sunt nule. Oricum, e tare că şi-a dat seama de asta după vocea mea, fără ca măcar să mă întrebe cum mă chemă sau să îmi spună bună ziua.


Să fie un gard este suficient pentru a scrie numele băncii cu pricina? Mă întreb cui i-ar putea trece prin minte să dea telefon publicitar şi să te pună pe hold. Oare doamna sau domnişoara consultant ce o fi făcut cât am stat eu întrebându-mă cine mă sună în acest fel? Se scobea în nas, se scărpina în părţile dorsale, sau vorbea la telefon cu o prietenă? Oare chiar era de la banca cu pricina? Eu cred că da, aşa că plasez pe gard numele acesteia: BancPost.

Proprietarii

Am mai scris despre cum unii cred că sunt proprietarii domeniului public şi se poartă ca atare. Cel mai adesea găseşti fenomenul în modul de parcare: parchezi liniştit într-un loc public şi apoi te trezeşti blocat de câte unul care pretinde că ar fi trotuarul lui, blocul lui, oraşul lui etc., chit că nu are nici cel mai mic act care să îi ateste vreun drept asupra colţişorului de asfalt cu pricina.

Despre amploarea fenomenului am învăţat acum câteva săptămâni:

21.03.2011, ora 13:24, Bucureşti, Calea Plevnei, la intrarea dinspre Piaţa Kogălniceanu

Maşina din imagine a fost drastic sanţionată prin ridicarea ştergătoarelor de un cetăţean anonim pentru îndrăneala de a fi parcat pe locul despre care individul crede că îi aparţine (nu am zărit niciun marcaj în acest sens prin zonă). Cum maşina aparţine Primăriei, cea care gestionează spaţiul public, aş zice că e deja vorba de o acutizare a acestor practici urbane.

(Concluzia cred că rămâne validă şi dacă ar fi fst totuşi pacare de reşedinţă, iar eu nu am observat, caz în care maşina primăriei nu avea ce căuta acolo).

Reclama -> o mare uşurare

Interesantă ideea celui ce a proiecat mesajul înfăţişat în fotografii. Oare o fi eficient? Pe mine unul m-a trimis la idei cu conţinut nu tocmai academic, de genul "1, 2, 3, ne-am #@&¤% pe ei!" şi "O televiziune pe care pe "#¤%". Oare asta au vrut să transmită?