600 de simpatizanţi în două zile!

Marţi seară, trei asociaţii ale suporterilor petrolişti au semnat o scrisoare de protest si au anunţat acţiuni comune împotriva lui Radu Mazăre, primar de Constanţa.

Ce s-a întâmplat: Youness Hamza, atacantul tunisian al Petrolului se dădea cu skyjetul la Mamaia. În acelaşi timp Mazăre se dădea cu zmeul. Unul pe apă, unul prin aer. Prin urmare s-au intersectat şi s-au înjurat reciproc. Mazăre se pare că a ieşit din mare (sună amuzant, nu-i aşa?) şi apoi a reintrat la dat cu zmeul (kite, pe englezeşte). Hamza a ieşit şi el şi a fost întâmpinat de doi inşi, bodyguarzi ai primarului, care i-au învineţit un ochi, doctorii aplicându-i ulterior ceva puncte de sutură şi certificând medical agresiunea. Se pare că Mazăre discutase în prealabil cu cei doi oameni ai săi. Poliţia a fost lentă în a acţiona, în ciuda plângerii jucătorului. Belicos, Mazăre ar fi spus că fotbalistul era drogat sau beat (fiind musulman, Hamza nu bea) şi a vrut să îl omoare, pe el şi pe un copil. Sau cam aşa ceva.

Acum, Hamza a depus plângere, dar nu s-a întâmplat nimic.

Sunt patru precedente care vin în minte, toate legate de fotbal.

1. Un suporter petrolist sare din tribună şi loveşte un jucător al Stelei. Caz absolut reprobabil, agresorul e imediat arestat, clubul are terenul suspendat etc.
2. oficialul Stelei, MM Stoica se dă în stambă în Macedonia în urmă cu câteva săptămâni. În mai puţin de o oră, poliţia locală îl ia la bani mărunţi şi îi aplică o amendă.
3. Gigi Becali sechestrează prin intermediul bodyguarzilor o persoană. Durează ceva ani, dar după ce jupânul Jiji ajunge la zdup, se judecă şi cazul acesta şi un supliment de carceră este rezultatul firesc.
4. Acelaşi MM Stoica dă cu pumnul într-un suporter la Bucureşti. Din câte îmi amintesc nu se petrece nimic.

Ceea ce cer suporterii petrolişti este să se judece corect. Şi mai ales să se judece, nu să se muşamalizeze. Nu e neapărat clar cine e de vină, chit că dovezile spun că primarul ar fi cel cu bube. Oricum ar fi însă, nu are sens să ascundem mereu gunoiul sau mazărea sub preş, ci trebuie să privim lucrurile în faţă.

Cele două persoane implicate, unul primar, celălalt fotbalist apreciat cel puţin în Prahova, pot fi modele pentru tânăra generaţie şi numai. De aceea este util să avem o judecată realizată cu celeritate. Cazul nu e complicat, dovezile şi martorii există, nu are sens să se amâne.

Asta am solicitat şi în scrisoarea de suport pe care am iniţiat-o miercuri, sub forma unei petiţii adresate autorităţilor române. Să se judece, şi să se judece iute!

Altfel se învaţă oamenii cu nărav de mici, scapă la zburdat prin ţări mai atente la integritatea locuitorilor lor, şi iau amenzi sau ajung la pârnaie.


Până joi seară raportul de pe site-ul unde am plasat petiţia spunea că „572 persoane au semnat această petiție. Semnăturile provin de la 506 adresa IP diferite.” Erau şi 543 de Like-uri pe Facebook. Cum numărul lor depăşeşte numărul Ip-urilor, estimez că există susţinere de la minim 600 de persoane diferite (eliminând pe cei care probabil au semnat de două ori, având mai multe adrese de e-mail, dar adăugând pe cei ce fără a semna au dat Like – ceva mai complicat de falsificat). Dintre cei ce au semnat, ţinând cont de IP, 443 proveneau din Ploieşti, 21 din Bucureşti, 108 din alte locaţii (multe din afara ţării).

Nu e un bilanţ rău pentru două zile. Ca şi restul acţiunilor celor trei asociaţii ale suporterilor, arată o Românie (sau mai exact un Ploieşti) care nu mai acceptă să asiste pasivă la acte de violenţă şi încălcări flagrante ale legii şi care se constituie în societate civilă, cerând socoteală clasei politice şi puterii judecătoreşti. 

Poate e momentul să veniţi alături de noi, semnând sau măcar dând Like petiţiei noastre!

Un campus adevărat şi mai mult decât atât

De-a lungul timpului, am trecut prin multe universităţi din România, ca student, lector, sau simplu vizitator, dar una singură mi-a marcat cu adevărat viaţa. Îmi voi aminti mereu prima mea prezenţă acolo. Intrai în laboratorul mirosind a metal, cu instalaţii bizare, impresionante. Dimensiunile mi se păreau gigantice. Urcai pe o scăriţă de metal către un soi de mansardă aflată în laborator, undeva sus, cam pe la nivelul al doilea dintr-un bloc. Clădirea, sau mai exact ansamblul de clădiri, se afla spre capătul lui 30 barat, înainte de Hipodrom. Lângă laborator, o săliţă mică, de seminar, cu o tablă neagră, cu cretă colorată. Aveam nouă ani sau poate zece, totul părea gigantic, frumos, altfel. Mai încolo era un amfiteatru, biroul tatei, cu multe hârtii. Un joc de şah într-un dulap.

Clădirea principală avea multe aripi, enorm de multe mi se păreau pe atunci. Pe partea cealaltă a Căii Bucureşti, botezată Bulevard de către autorităţile comuniste, era restul campusului, cămine, cantine, toate la un loc. Puţin mai încolo, către oraş, se afla şi încă e acolo, Liceul de Chimie.

IPG-ul, cum se numea pe atunci, înainte ca Institutul de Petrol şi Gaze să îşi schimbe din nou numele, avea trei facultăţi mari şi late şi concurenţă de 17-18 candidaţi pe un loc. Cu tata nu puteai ieşi niciodată să faci 200 de metri prin oraş fără să îl salute măcar 2-3 persoane. Foşti studenţi sau colegi, sau colaboratori, toţi ingineri de petrol, într-un fel o mare familie, însărcinată cu ceea ce a făcut oraşul mare şi probabil a determinat destinul României în ultimul război mondial.

Azi, Universitatea Petrol şi Gaze Ploieşti s-a diversificat, pierzând din calitatea campusului. Căci asta făcea şi face UPG o universitatea precum cele din Suedia, sau Olanda, sau SUA, sau Elveţia. Campusul. Totul se află laolaltă, există viaţă universitară; de la cămine la facultate, de la cantină la sala de sport e doar o zvârlitură de băţ. Profesorii aveau birouri, chiar dacă nu individuale, iar studenţii puteau să îi caute pentru consultaţii.
E un lucru pe care nu îl vezi în ASE sau la Universitatea din Bucureşti sau la multe alte universităţi româneşti. Istoria e în defavoarea lor: au sedii centrale şi nu se pot îndura să se despartă de ele. Atunci caută să achiziţioneze sau să construiască alte clădiri, dar tot oarecum în centru. Precum Politehnica Bucureşteană, IPG-ul a fost construit la periferia oraşului, în anii '60, ceea ce a fost în avantajul său ca universitate. Spaţiul liber din jur a permis dezvoltarea unui campus adevărat, acolo unde oamenii se pot întâlni şi dezvolta proiecte comune, chiar dacă e departe de centru. Aşa e în Umeå, în Lausanne, în Stockholm, la Tilburg, la Ljubljana, la Lisabona, ca să dau doar câteva exemple europene.

Fără îndoială, atunci când am început să „frecventez” IPG-ul, condiţiile tehnologice erau altele. În anii şaptezeci tata şi-a scris teza de doctorat de mână. Mai întâi pe ciorne, cu creionul mecanic, acela ce se ascuţea cu „limba soacrei” – o bucăţică de şmirghel lipită pe un soi de limbă de plastic din care nu găsesc nicio imagine pe Internet! Folosea nişte creioane Koh-I-Nor, care aveau şi ascuţitoarea lor, înşurubată în butonul din fundul creionului. Nu, nu erau mine de 0,5 sau 0,7. Erau mine HB, la fel de groase ca la creioanele de lemn, aşa că se cereau ascuţite periodic. Făcea ceva şi cu un computer, că avea cartele perforate, dar e prea târziu să mai întreb ce. Mai apoi a scris teza cu stiloul, sau parcă cu un Rotring cu tuş negru, cu scrisul lui caligrafic, cu litere aproape ca cele de tipar. Apoi a devenit şef de lucrări (adică lector) şi a rămas aşa mai bine de un deceniu, până în 1990, că deh, posturile erau blocate. Asta ca să nu spună nimeni că istoria nu se repetă ;) Apoi a devenit profesor, şef de catedră, decan, din nou şef de catedră, şi apoi nume de stradă. Atât a mai rămas, nimic despre dezamăgiri legate de activitatea CNCIS-ului şi CNFIS-ului de atunci, dar multe lucruri frumoase legate de studenţii săi.

Şi mai e amintirea IPG-ului, acum UPG, cu al său campus rar în România. Azi nu mai sunt 17 candidaţi pe loc, dar absolvenţii de la inginerie mecanică, specializările utilaj şi foraj petrolier sau cum s-or numi astăzi, o bună parte a lor (spre 40% din câte se lăuda un profesor de acolo) încă merg să profeseze în Norvegia, Olanda sau Arabia. Iar conexiunile mele pe Facebook sau LinkedIn spun multe despre calitatea UPG. Şi cred că acel campus, în care tata şi-a petrecut toată cariera şi unde am aflat eu ce înseamnă universitate adevărată, are rolul său în toată această poveste.

Şi poate este ceva legat şi de spiritul fotografiei de mai jos, pe care împreună cu ale ei surate am tot regăsit-o prin arhiva familiei pe când eram mic…

O altfel de istorie … a fotbalului românesc (şi nu numai)

Mă gândeam să las postarea asta pentru a doua parte a lui august, dar meciul de aseară de la Arnhem o face mai mult decât potrivită.

Cartea de care vorbesc poate părea bizară: este în esenţă istoria unei echipe – Juventus Bucureşti – care aparent nu mai există sau poate o fi acea Juventus Colentina??? În fapt e mult mai mult decât atât. Echipa nu doar că există, dar anul acesta a câştigat din nou cupa, a treia din istorie, fiind de patru ori şi campioană a României. Un singur titlu a fost cucerit sub numele de Juventus, restul fiind adjudecate după mutarea la Ploieşti.

Juventus, o echipă privată înfiinţată la Capşa prin contopirea a două alte cluburi bucureştene, cu italieni între membrii fondatori, a fost cândva un nume mare. Istoria ei, şi cartea în sine, este o istorie a fotbalului românesc între 1920 şi 1952. Citiţi şi o să vedeţi cum istoria se repetă, halucinant pe alocuri:

• structura ligii se schimbă peste noapte, uneori chiar în timpul campionatului;
• deşi era un spaţiu privat, Carol al II-lea decide rechiziţionarea stadionului pe care juca echipa, şi unde jucase şi naţionala, şi construieşte acolo facultatea de drept;
• autorităţile comuniste decid că Steaua I şi Steaua II, proaspăt înfiinţate, joacă împreună în prima ligă;
• sunt echipe ce îşi schimbă numele de câteva ori în timpul sezonului;
• echipe ce au pierdut în urmă cu două tururi de cupă revin în competiţie la masa verde.

Mai toate acestea se petrec înainte de comunism şi se repetă în timpul său. Dar mai bine citiţi istoria Juventusului şi a mutării sale la Ploieşti. O regăsiţi în cartea lui Răzvan Frăţilă - Petrolul Ploieşti, Istorie şi Tradiţie. Volumul I: Începuturile. Nu vă aşteptaţi la o scriitură fantastică. Autorul nu este un Franzen sau un Lodge, ci e doar contemporanul lor. Fost arbitru de fotbal, Răzvan Frăţilă este un entuziast ce petrece mult timp în arhive, şi scrie decent, covârşindu-te cu informaţii. Iar informaţia este principalul atu al volumului ce tratează momentele critice ce au urmat debutului fotbalului la noi, ce vorbeşte despre viaţa în perioada interbelică şi despre intervenţia (nu chiar atât de disruptivă, în opinia mea) a comunismului.

Cartea costă 65 de lei, având 360 de pagini A4 cu hârtie velină. Sunt multe extrase savuroase din presa vremii, numeroase fotografii, iar capitolul final constituie o colecţie de memorialistică ce vorbeşte mult despre fotbalul şi viaţa de acum 70-80 de ani.

[Tip: editura aparent nu livrează (încă) online, dar experienţa proprie spune că un telefon sau un e-mail la adresele lor de contact rezolvă problema, cel puţin pentru cei aflaţi în România.]

John Scalzi, Redshirts (2012)

In Redshirts, John Scalzi’s 2012 book winner of the 2013 Locus prize for best SF novel, most of the characters bear English (American) names. However, a minor character is called Flaviu Andreescu. The name, clearly of Romanian origin, is mentioned just twice or so, and the man behind it never actually appears into action. What would this say about Scalzi’s image of Romanians, since the appellative belongs to the only scientist to be present within the book, and Flaviu Andreescu is invoked as an indubitable authority? ;)

Let me also say some words about the book. It is a light SF text, in the sense that nothing is really elaborated, and the action is very close to how SF series look likes. Scalzi seemed to intend deconstructing how TV series are produced. His experience as “creative consultant” for Stargate Universe should have helped him in Redshirts’ attempt to mock TV playscripts. However, Scalzi chose the narrative behind the book to be exactly as the ones that he ridicules, including implausible situations and characters, and easy to guess twists. In my view, this replaces the critic with a sort of bad quality disguised appraisal. And I think that this is what the book is: just another soap opera, with a SF background, meant to sell many copies and to bring good money to the writer. My view probably meets the one expressed by Tudor for CititorSF.ro: there where better books to win the Locus award this year.

If I would grant Redshirts a merit, this is the attempt to introduce a debate about the future of television. However, even this theme is at most sketched and looks rather forged, as a crude material which might have been brilliantly shining, but it’s not.

One question remains unanswered for the moment: when the book would turn into a screenplay? Because it looks that it would surely do.

My rating: 4 out of 10 (10 being the maximum).

PS. The novel is easy enough to be suitable for listening when jogging. Such usefulness added an extra point in my above rating ;)

other oppinions about the novel:

CNATDCU: cum comunitățile academice trăiesc în perpetuă tensiune

Opt dintre colegii mei au lansat astăzi o scrisoare deschisă prin care solicită demisia lui Daniel Barbu din funcţia de preşedinte a Comisiei de Sociologie, Ştiinţe Politice şi Administrative a CNATDCU. Motivul este simplu: ei au depus tezele de abilitare (abilitarea este o etapă post-doctorală prin care ţi se confirmă în principiu capacitatea de a funcţiona ca profesor universitar şi de a coordona doctoranzi), iar comisia cu pricina ar fi trebuit să le răspundă în 60 de zile de la depunerea tezei. Nu ştiu exact când a depus fiecare dintre ei, dar ştiu că cel puţin doi au făcut-o cu mai bine de un an în urmă.

Mă aflu şi eu în aceeaşi situaţie. Am depus teza pe 4 sau 5 iunie 2012, după ce am muncit aproape o lună, zi de zi, pentru a o scrie. Că aşa cere CNATDCU: să fie un material lung, original, neplagiat etc.

Suspiciunile sunt mari: CNATDCU (prescurtare de la Consiliul Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare) este acel organism dizolvat de către vremelnicul ministru Liviu Pop în mijlocul şedinţei în care analiza şi decidea că teza de doctorat a lui Victor Ponta este un plagiat. Aceasta s-a întâmplat la scurt timp după ce primii de pe lista celor 8 (din câte ştiu doar unul este mai vechi în aşteptare ca mine) şi-au depus tezele de abilitare. Prin septembrie 2012 a fost numit un nou consiliu, incluzând noi membrii în toate comisiile.

Cei opt candidași la abilitare amintiţi mai sus au mai iniţiat un protest în urmă cu câteva săptămâni, solicitând deblocarea procesului. Am fost anunţat şi eu când petiţia era deja gata şi semnată de către ei. Mi s-a părut însă aiurea să mă alătur protestului: nu fusese vorba de o consultare, iar textul petiţiei nu era unul care să caute soluţii negociate, ci conținea mai degrabă o ameninţare cu datul în judecată. Cel puţin aşa mi s-a părut mie atunci. (așa mi se pare și acum recitind textul respectiv)

Aceasta nu înseamnă că ameninţarea cu judecata nu ar fi legală: conform legii, toate termenele au fost demult depăşite cu mult, chiar şi dacă nu socotim perioada în care CNATDCU practic nu a existat.

O astfel de atitudine radicală este însă dăunătoare funcţionării comunităţii academice ca întreg. Singura soluţie care mi se pare fezabilă este discutarea cu membrii comisiei. Pentru că nu e vorba doar de un preşedinte de comisie, ci de 15 membri (i-am listat mai jos, aşa cum apar pe site-ul CNATDCU). Din câte știu, niciunul dintre ei nu a avut o intervenţie publică prin care să îl acuze pe Daniel Barbu de blocare a procesului. Prin urmare toţi îşi asumă, solitari, această blocare. Iar încălcarea legii le aparţine în egală măsură. Dacă lucrurile s-ar fi blocat la Daniel Barbu, sunt convins că membrii comisiei s-ar fi adresat celor 44 de membri ai consiliului general CNATDCU (cum o funcţiona oare o astfel de structură decizională mamut? Şi câţi bani o costa?), iar aceştia ar fi fluidizat deja blocajul.

Pe de altă parte, să notăm că toţi membrii comisiei incriminate sunt nume cunoscute în mediul academic românesc. Este firesc ca rezolvarea situaţiei să se facă prin dezbatere, nu prin recurgerea la ameninţări. Altfel nu facem altceva decât să continuăm să ignorăm faptul că fără a dezvolta comunităţi academice autentice nu ne putem dezvolta. Descrierea situaţiei ca fiind sub controlul unui singur om, nu face altceva decât să crească probabilitatea ca un eventual viitor preşedinte de comisie să considere legitim a lua decizii de unul singur, fără consultare.

Componenta comisiei

Presedintele comisiei
Barbu Daniel – Universitatea din Bucuresti

Vicepresedintele comisiei
Puscas Vasile - Universitatea “Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca

Membrii comisiei:
1. Balahur Doina – Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
2. Bargaoanu Alina – Scoala Nationala de Studii Politice si Administrative din Bucuresti
3. Dancu Vasile - Universitatea “Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca
4. Dobrescu Paul – Scoala Nationala de Studii Politice si Administrative din Bucuresti
5. Gorun Adrian – Universitatea “Constantin Brancusi” din Targu Jiu
6. Horga Ioan – Universitatea din Oradea
7. Mihailescu Vintila - Scoala Nationala de Studii Politice si Administrative din Bucuresti
8. Olteanu Gabriel Edmond – Universitatea din Craiova
9. Pieleanu Marius – Scoala Nationala de Studii Politice si Administrative din Bucuresti
10. Poede George – Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
11. Profiroiu Marius – Academia de Studii Economice
12. Roth Maria - Universitatea “Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca
13. Zamfir Catalin - Academia Romana

sursa: CNATDCU

PS. Remarc și modul în care apare componența comisiei pe site: numele sunt scrise fără diacritice și în stil sovietic => mai întâi numele și apoi prenumele.

Postare prea lungă ca să fie citită :(

[Această postare EXTREM DE LUNGĂ este, ca întreg acest blog, una de amator, prin urmare vă rog să nu o interpretaţi ca fiind rezultată din expertiză profesională. Ea include o sumedenie de gânduri nu neapărat foarte cizelate, dar care m-am gândit că poate or folosi cumva, cuiva. Versiunea scurtă e dată de cele 3 fraze scrise cu roz, completate de preambulul inițial.]

De mai multe luni, sociologii români reuniţi în Societatea Sociologilor din România analizează criteriile de promovare la gradul de profesor, respectiv conferenţiar. Sper să nu comit vreo indiscreţie divulgând public acest lucru alături de trei observaţii simple:
1) Nu am observat puncte de vedere enunţate de neutri. (vezi mai jos)
2) Punctele de vedere formulate nu prea privesc principiile, ci se opresc la detalii punctuale. (vezi mai jos)
3) Discuţia este canalizată în principal pe cum ajungi să fi profesor, nefiind aproape nici un interes pentru poziţiile de conferenţiar. (vezi mai jos)

Hai sa explic puţin:

Neutrii?
Cine ar fi „neutrii” este un amănunt important. Pentru poziţia de profesor, neutrii ar fi pe de o parte cei care nu sunt deja profesori: dacă eşti deja profesor şi vine un val de noi profesori ai putea să îţi simţi poziţia ameninţată, crescând concurenţa. Trebuie spus însă că nu am observat prea multe intervenţii ale celor ce sunt deja profesori.
Pe de altă parte ar fi cei care nu au cum să candideze la poziţia de profesor sau care îndeplinesc oricum orice criteriu. Restul, adică cei care ar putea dori să devină din conferenţiar profesor şi nu îndeplinesc criteriile existente, pot fi acuzaţi de parti-pris. Acesta este motivul pentru eu nu o să mă pronunţ asupra criteriilor. Cei care le îndeplinesc fluierând, ar putea să se pronunţe. Nu cunosc însă pe nimeni (nici măcar între cei care sunt deja profesori) care să fi îndeplinit mereu fără probleme criteriile pe parcursul ultimului an (în care timp criteriile s-au modificat de două ori).

Prin urmare ar fi fost interesant de văzut păreri despre criterii pentru a deveni profesor ale celor care sunt lectori, nu conferenţiari sau profesori. Sau păreri despre conferenţiar ale celor care sunt deja profesori. Aceasta este evident, o chestiune de gust. Fără îndoială este important ca cei care sunt vizaţi direct de orice măsură să se pronunţe cu privire la conţinutul ei. Eu fiind vizat de astfel de decizii, mi-ar fi însă plăcut să aud mai degrabă ce zic cei care nu sunt afectați (un soi de „grup de control” ca să zic aşa, dându-mă sociolog), ca să am o măsură a propriei mele poziţii. La fel m-ar fi bucurat să văd puncte de vedere exprimate public sau semipublic (în interiorul comunității) de către cei care se ocupă cu analiza sistemelor educaționale și publică pe acestă temă.

Detalii sau principii?
Aici e simplu: dacă discuţii despre detalii nu ai cum să nu dai în parti-pris-uri. Autorea unei jumătăți de broşură însumând 50 de pagini va clama că aceasta este carte şi va cere să fie punctată ca o realizare importantă. Cel care a publicat trei snoave în revista liceenilor din Balcic, va dori şi el recunoaştere. Autorul a patru rapoarte pentru primăria din Ada-Kaleh îşi va dori ca acestea să cântărească greu la evaluare. Iar cea care a publicat două articole ISI la American Journal of Sociology va dori ca acestea să fie atât de bine cotate încât să devină practic criteriu unic.
[Evident, niciunul din cazurile de mai sus nu este veridic, exagerez doar, pentru a sublinia absurditatea unei discuţii despre detalii şi nu despre principii, mai ales dacă este purtată între indivizi care nu sunt neutri].

De ce se discută doar despre profesor?
Aici pot fi multe motive. Un motiv ar fi blocarea posturilor practicată în ultimii 5-6 ani, ceea ce ar crea presiune în sistem. În acest răstimp, în sociologia românească, a fost practic un singur moment în care cineva a devenit profesor, iar acest lucru s-a petrecut doar pentru două persoane. Dar aceeaşi presiune ar trebui să fie şi la trecerea de la conferenţiar la profesor. Ieşirea la pensie a unora dintre profesorii mai în vârstă a fost deja eliminată dintre probleme prin schimbarea vârstei de pensionare. Există însă un motiv mult mai pragmatic pentru concentrarea doar pe trecerea la poziţia de profesor, despre care am vorbit în acest blog cu ceva timp în urmă, şi pe care îl voi aminti spre finalul postării.

Înainte de astă însă, hai să fac din nou pe sociologul şi să mă uit la nevoile sistemului. În mod normal, profesorul universitar este un tip tare, creator de şcoală, care coordonează activitatea a 2-3 conferenţiari, a 3-4 lectori/postdoctoranzi, şi a 3-6 doctoranzi. Aceştia intră în şcoala profesorului, contribuie la ea, se dezvoltă în interiorul ei. De aici aşteptarea unei distribuţii piramidale a sistemului, cu mulţi lectori (şi doctoranzi), ceva mai puţini conferenţiari şi încă şi mai puţini profesori. Ca să dau un exemplu, într-o ţară comparabilă ca mărime cu România, mă refer la Olanda, cu un sistem universitar extrem de puternic în ştiinţele sociale, erau în 2007 un număr total de 35 de profesori, incluzând aici şi pe cei „emeriţi” (pensionarii).

Hai să vedem cum e în România. Pentru asta putem să ne uităm la datele rapoarte de universităţi în 2011 în cadrul exerciţiului eşuat de ierarhizare a instituţiilor de învățământ superior. În urma cu ceva vreme datele cu pricina erau disponibile, în versiune scanată a chestionarelor (nu ca bază de date), pe pagina ARACIS. Or mai fi şi acum, dar nu am verificat. Adunând ce raportaseră universităţile acolo, am obţinut următoarea distribuţie a cadrelor didactice titulare din departamentele/catedrele de sociologie:

Tip universitate	Publică („de stat”)	Privată
Număr universităţi care au sociologie*	13	6*
Cadre didactice titulare
Asistenţi şi preparatori	39	13
Lectori	51	19
Conferenţiari	45	4
Profesori	27	9
*Pentru unele universități private nu am găsit raportări.

Nu am luat în considerare cadrele didactice asociate din motive de precizie a numărării. Interesul meu este la nivelul întregului sistem, asumând că apoi se pot face redistribuiri între universităţi. Prin urmare mă interesează numărul total de cadre didactice pe fiecare grad în parte, măsurat cu cât mai mare acurateţe. Asociaţii au în mod normal alt loc de muncă, adesea în altă universitate. De exemplu poţi fi titular la Tecuci şi asociat la Huşi, ca să dau un exemplu fictiv. Sau asociat la o universitate publică şi titular la una privată. Prin urmare, dacă aş introduce şi asociaţii, aş risca să număr pe unii de câte două ori.

Hai să ne uităm acum la cifre. În primul rând frapează numărul mare de asistenţi şi preparatori (care nu include doctoranzii). Asistenţii sunt o specie care nu prea există în lume, unde sunt înlocuiţi de doctoranzi. Cei din tabel sunt cei care de fapt ar trebui să se numere printre lectori, având dreptul de a organiza cursuri. Asta ar face ca baza piramidei să fie oarecum în bună proporţie cu vârful (profesorii), fiind însă nevoie de ceva promovări către poziţia de conferenţiar pentru a ajunge la măcar câte doi pentru un profesor. Dacă ar fi să iei ca standard cifra de 3 conferenţiari la un profesor, păstrând neschimbată volumul total al cadrelor didactice, ai avea un deficit uriaş de conferenţiari, nu de profesori. Chiar şi dacă ai spune că sunt prea puţine cadre didactice, indiferent de grad şi ai nevie de mai multe, tot conferenţiari ai avea nevoie în mai mare măsură...

De ce nu merge atunci discuţia în acest sens? De ce nu apar presiuni pentru a simplifica accesul la postul de conferenţiar?

Cred că răspunsul se află la nivelul salarierii. Un profesor universitar,în România, are un salariu de start cam de trei ori mai mare decât media pe economie şi cu aproximativ 75% mai mult decât un conferenţiar. Diferenţa dintre lector şi conferenţiar este mult mai mică.

Comparaţia este mereu utilă. Hai să vedem cum e în Germania. Conform academics.com, profesorul cel mai răsărit primeşte la numire cu 25% mai mult decât „junior professor” (oarecum echivalent cu conferenţiarul de la noi). Între cele două poziţii mai există însă încă o treaptă intermediară, ceea ce face ca presiunea de la a trece de la un grad la altul să nu fie prea mare. Dacă ţineţi cont că cifrele spre care am trimis constituie salarii lunare brute, observaţi şi faptul că la numire, profesorul universitar de pe nivelul cel mai înalt (W3) câştigă cam dublul salariului mediu. Este clar că, în termeni relativi, profesorii germani nu sunt la fel de bine remuneraţi ca cei români, dar şi că inegalitatea din sistem este mai mică la nemţi. La salariul de intrare amintit, aţi observat pe site-ul unde v-am trimis că se pot adăuga bonusuri. Ele nu ţin însă cont de gradul didactic.

Dar şi la noi sunt bonusuri, iar asta nu e tot. La nemţi, dacă aduci bani dintr-un grant, ei nu se adaugă la salariul de bază. Singurul beneficiu este că poţi finanţa alte poziţii, având mai mulţi doctoranzi sau postdoctoranzi care lucrează în echipa ta, şi ai mai mulţi bani de echipamente şi deplasări. La noi, aşa cum bine ştim, banii din granturi şi contracte se adaugă la salariu. Şi nu numai ei. Participarea în comisii de doctorat este plătită. Cadrele didactice reuşesc să aibă mai multe norme, crescând astfel venitul. Aceste beneficii sunt şi ele mai importante când eşti profesor decât atunci când eşti conferenţiar, cam în aceeaşi proporţie ca mai sus: cu 75% mai importante. Acest lucru înseamnă că, în termeni absoluţi, venitul unui profesor universitar român începe să fie comparabil cu cel al unuia din vest, poate nu din Germania, dar cu siguranţă din Suedia sau Irlanda.

Inegalitățile din interiorul sistemului şi în comparaţie cu restul societăţii sunt, în opinia mea, cele care creează presiune spre a avea un număr mai mare de profesori.

Eu cred că de aici ar trebui să pornească discuţia despre criteriile de promovare din învăţământul superior, purtând dezbatere şi răspunzând la câteva întrebări fundamentale. Listez unele dintre ele mai jos, punând în paranteză posibile pârghii de acţiune (evident acestea nu sunt exhaustive pentru problematica expusă):

• • De câţi profesori universitari ai nevoie cu adevărat (dacă ai nevoie de mulţi, scazi ştacheta; dacă ai nevoie de puţini, o ridici).
• • Cum faci ca cei aflaţi acum în funcţie să nu fie mai puţin performanţi ca cei ce vin din urmă (le reduci drepturile celor mai puţin eficienţi; acorzi bonusuri legate de performanţă, nu de cantitatea de ore predate).
• • Cum te asiguri că nu ai tensiuni în sistem (scazi distanţa de salarizare dintre gradele didactice, observând că problema este legată de salariile foarte mari asociate funcţiei de profesor, atât în raport cu cele de pe nivelul imediat următor; le scazi pe unele, le creşti pe altele; introduci o treaptă intermediară)
• • Cum te asiguri că intră suficienţi în sistem ca să ai de unde selecta profesori competenţi (aici e problemă mare: salariile reduse pentru lectori şi conferenţiari cresc riscul de a păstra în sistem mai ales pe cei care nu găsesc altceva mai bun de făcut; în plus, o bună parte dintre ei vor fi interesaţi mai ales de a câştiga bani din alte surse şi de a minimiza eforturile efectuate, spre exemplu, cu scrierea tezei de doctorat; asta nu conduce doar la prim miniştri plagiatori, ci şi la a selecta, pe viitor, profesori doar dintr-o masă de conferenţiari în care mulți sunt preocupaţi mai mult de presiuni pentru a deveni profesori şi de mici învârteli care le reduc interesul pentru, spre exemplu, a prezenta şi a discuta rezultate în conferinţe pentru a putea apoi să genereze cunoaştere şi să o transmită către studenţi, doctoranzi şi postdoctoranzi).

Astfel de întrebări ar trebui să fie probabil în centrul atenţiei asociaţiilor profesionale ale sociologilor. Restul detaliilor primesc apoi răspunsuri imediate, pragmatice.

Ororile educației românești

Este 1:27 noaptea. Televizorul merge pe TVR2. Emisiunea se cheamă "Cu 2 treci Bacul". Se va vedea imediat că titlul este inspirat.

Un individ bărbos, profesor de matematică, vorbește aproape non-stop. Mă uit cu gura căscată. Are un smartboard în spate, pe care se derulează o proiecție PowerPoint. Face exerciții cu matrici, pregătitoare pentru Bac. Îmi zic că e un bun prilej să văd cum se mai face predarea de top. Exercițiile sunt de fapt recapitulative. Calculezi determinantul și ajungi la ecuații de gradul 2, sau la probleme de trigonometrie.

Individul trăncănește efectiv. E plictisitor. Vorbește răspicat, aproape poruncitor, ca un deținător de adevăruri absolute ce se află. Cine l-o urmări la ora unu jumătate noaptea, în afară de mine? O fi de fapt o reluare pentru insomniaci. Constat cu surprindere că are și niște elevi cu el, în studio. Până acum nu îi văzusem, nu erau în cadru. Arată cam timorați.

Proful are un arătător în mână. Uneori le pune și întrebări elevilor. Elevii nu pun întrebări, ei răspund la întrebări. "Lecția" ar putea fi interesantă dacă ar fi centrată pe dezvoltarea creativității. La urma urmei implică îmbinarea mai multor părți din matematică: algebra matriceală, polinoamele, trigonometria. Numai că totul este centrat pe învățarea pe de rost a unor clasificări.

Ecuația nu este "ics pătrat minus doi ics minus doi", precizează doct profesorul cu barbă, burtă și bretele, punând la punct unul dintre elevii ce au răspuns la o întrebare de-a sa. "Acesta este un membru. Ecuația are doi membri. Ecuația este 'ics pătrat minus doi ics minus doi EGAL ZERO'". Fără îndoială are dreptate. Numai că elipsele sunt permise în limbă, fac parte din materia care se testează la bac, și facilitează comunicarea. A fi tipicar și a insista pe a aminti mereu numele lung al unei reguli sau a alteia și a nu discuta mai degrabă despre aplicarea ei este, în opinia mea, apanajul celor care nu au suficientă flexibilitate în gândire pentru a se plia în funcție de situație. Pot aceștia transmite către elevi abilități care să le încurajeze creativitatea, care să îi atragă către cunoaștere? Părerea mea este că nu, că efectul acestui mod de predare este de fapt opus, încurajează pe semidocți, pe plagiatori, pe indivizii limitați. TVR2 pare a avea însă alte opinii și promovează alte moduri de a face decât cele care mi se par mie interesante.

Asta e, nu putem gândi cu toții la fel. Poate TVR2 are dreptate. Noapte bună!