Gică contra: furatul căciulii antipesede

De câteva săptămâni circulă pe Facebook o poveste a unui om oarecare, sunat de o companie de sondare a opiniei, și întrebat ce părere are despre PSD. Omul cu pricina răspunde în răspăr la orice întrebare, dorind să arate deopotrivă scârba profundă pe care o are față de PSD și lipsa de considerație față de operatorul de interviu, un om plătit pentru a face un job oarecare.

PSD are aproximativ 50% susținere populară*. Ceea ce face postarea omului cu pricina este să întărească opinia susținătorilor PSD că ceilalți nu vor să audă de ei și că îi tratează drept cetățeni de mâna a doua. Acesta este modul simplu în care câștigă PSD voturi constant, deși își dă în continuu cu stângul în dreptul. Mă întreb dacă nu cumva cel cu postarea o fi de fapt plătit de partidul în cauză. Despre cei ce au distribuit postarea … să auzim numai de bine, probabil ar trebui să facă la fel cu postări în care femeile sunt considerate o rasă inferioară.

+++++
*a susține că este vorba de 50% "dintre cei ce ar merge la vot" și prin urmare nu ar fi vorba de mare lucru este doar un alt mod de a-ți fura căciula. Până una alta, dacă ar fi forțați să voteze, de regulă indecișii se distribuie relativ proporțional cu cei ce au opțiuni de vot, cu un mic bonus pentru partidele mai mari. Iar PSD este cel mai mare.

Furatul căciulii academice

Prin anii 1990, universitățile se confruntau cu o problemă acută de personal: salariile mici făceau profesorii să dorească să ia mai multe cursuri/ore decât puteau duce. Fie comasau mai multe grupe de studenți, fie nu țineau pur și simplu cursurile.

Universitățile ar fi putut să scadă numărul de ore, așa cum e spre exemplu în UK, adică acolo unde azi sunt cele mai bine cotate universități europene. Dar asta era complicat: presupunea ca studenții să stea să citească în timpul astfel eliberat, profesorii să poată susține ore de consultații, și oricum, presupunea ieșirea din relația ierarhică, de putere, profesor-student.

Sau puteau crește salariile. Numai că pe vremea lui Văcăroiu și Ciorbea salariile de astăzi erau un vis. (vă rog rețineți: nu am spus că salariile de azi ar fi mici sau mari)

 Sau putea accepta mai puțini studenți. Dar România deja avea cel mai mic procent din Europa nesovietică de absolvenți de învățământ superior în populația activă.

Dintre multe alte soluții, cea aleasă a fost să descurajezi profesorii să ia cursuri depreciind constant și hotărât plata celor ce făceau ore peste normă. Implicit, a scăzut suma de bani pe care un profesor „asociat” o putea lua.

Povestea aceasta cu „profesorii asociați” nu este prea răspândită în lume. Prin alte părți, cel care predă sau face cercetare, chiar predă sau face cercetare, nu stă să i se pună o etichetă; indiferent dacă mai are și alt job, el tot angajat al universității este. Așa cum, chiar dacă e și ministru, un profesor de la UAIC* tot profesor la UAIC rămâne.

Universitățile românești practică însă această distincție amuzantă. Cei cu contract pe termen nedeterminat cu universitatea sunt titulari. Ei sunt cei luați în calcul, spre exemplu, la evaluarea universităților. „Asociații” sunt doar umplutură. De parcă pe student l-ar interesa dacă laureatul premiului Nobel care îi predă ar fi titular sau asociat!

Îmi amintesc de vremea când eram student în ASE și mergeam la cursul lui Anghel Rugină. Acesta era asociat și ținea un curs la care venea vreo trei sute de studenți din tot ASE-ul. La cursurile ținute în aceeași sală, de către profesori titulari, chiuleam pe capete. Cursul lui Anghel Rugină era unul opțional…

Dar să revenim în timpurile noastre. Practica de a considera asociații drept o clasă inferioară de cadre didactice a dus de curând la paradoxul ca, prin schimbarea modului de impozitare, cu vărsarea contribuțiilor în mod anticipat, de către angajat, o parte dintre acești asociați au avut onoarea de a preda pe gratis. De fapt ar fi trebuit să aducă bani de acasă, dar universitățile au plătit ele diferența (le obliga legea, dacă nu mă înșel). În mod bizar (sau nu), universitățile nu au părut a se gândi că soluția ar fi ca să plătească competențele certificate, nu lungimea contractului de muncă. E adevărat însă că acest lucru ar fi aruncat în aer bugetele universităților, amintindu-le eventual că marea majoritate au prea mulți profesori în raport cu numărul de lectori și de conferențiari.

Ca să vă explic altfel: în clipa aceasta, un asociat costă mult mai puțin decât un titular, indiferent de calitatea actului didactic al celor doi. Dacă ai 40 de titulari și 60 de asociați, se poate spune că cei 40 au avantajul de a exploata la maxim prestigiul de a fi într-o universitate. (exemplul nu este ipotetic)

Cu alte cuvinte, dacă Jeffrey C. Hall (laureat al premiului Nobel pentru medicină în 2017) ar veni să predea un curs la o universitate românească, conform regulamentelor universitare el ar fi plătit pe oră de câteva ori mai puțin decât un profesor „titular” la acea universitate. C-așa-i în tenis!

Firesc ar fi ca să dispară distincția dintre cele două categorii, iar contractele parțiale ale actualilor asociați să fie amendate în sensul includerii în ele și elementele de muncă administrativă pe care „titularii” le au în fișa postului. Ar fi o situație de win-win: asociații actuali sunt plătiți la nivelul muncii lor, în timp ce titularii primesc mai mult timp pentru cercetare. Numai că … bugetul alocat în prezent învățământului superior, calculat ca procent din PIB, este plasat … în jurul mediei UE. Sursa suplimentară de bani ar putea veni de la bugetul alocat cercetării, care în prezent este, tot procentual, de 11 ori mai mic decât ținta UE pentru 2020. Da, de unsprezece ori mai mic. Evident, cel mai mic din UE. Și, evident, gestionat într-un mod absolut năucitor, impredictibil, incredibil de … inuman, jignitor față de cei care fac cercetare.

Pe scurt: dacă am dori ca universitățile românești să nu mai producă Tudorei Toader și Florini Iordache, ar fi cazul să punem ordine în ele și să le oprim de la a-și fura căciula. Încă de prin anii 1870, universitatea modernă este una al cărei staff se implică continuu în a produce cunoaștere, adică a cerceta. E cazul să intrăm și noi în modernitate, stimulând producerea de cunoaștere, că se făcu deja 2018!!!

===================================
*UAIC=Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iași

De la fericire la Brăila, via ... Mihai Tudose

Oamenii caută în mod natural să fie fericiți, în felul lor de a fi fericiți desigur. Lucrul pe care l-am învățat în ultimii ani este că instinctul de a spune ce gândesc nu ceea ce vor să audă alții este felul de a fi care mi se potrivește. Oricât de dureros ar fi uneori pentru mine, sau oricât de anormal pentru alții, a spune lucruri doar pentru a obține popularitatea este departe de mine. Popularitatea de altfel nu este printre lucrurile care mă fac fericit. De aceea mă și încăpățânez adesea în a susține lucruri ce par a fi îngrozitoare sau dincolo de opiniile majorității. O fac atunci când știu că așa sunt ele. Iar dacă mă înșel, dau înapoi și o recunosc.

Mi-ar place să recunosc că m-am înșelat în privința domnului fost prim-ministru Tudose. Din păcate nu prea cred că mă înșel.

Domnul Tudose era unul dintre prim miniștrii pe măsura țării. Este inutil a căina România. Hai să vedem ce prim miniștri a avut în ultimii 15 ani (doar cei confirmați de Parlament, nu interimarii):

• 2000-2004. Adrian Năstase. Pedepsit de presă pentru aroganță și de justiție pentru corupție.
• 2004-2008: Călin Popescu Tăriceanu. Afectat decisiv de la bun început de intervenția în favoarea lui Dinu Patriciu. Probabil cel ce a legitimat traficul de influență mergând pe urmele lui Adrian Năstase.
• 2008-2012: Emil Boc. S-a spus despre el că îndeplinea ordinele de la Cotroceni.
• 2012, feb-mai: Mihai Răzvan Ungureanu. Cele trei luni în funcție i-au adus pe cap neelucidatul scandal „unghiera”. Ungureanu se remarcase însă mai mult ca simpatizant al lui Traian Băsescu în interiorul PNL, ceea ce a condus în cele din urmă și la numirea ca prim ministru.
• 2012-2015. Victor Ponta. Remarcat ca plagiator.
• 2015-2017. Dacian Cioloș. În mai puțin de un an, guvernul său tehnocrat și lipsit de emoții în Parlament 10 schimbări de ministru.
• 2017. ian-iun. Sorin Grindeanu. Reprezentarea despre nominalizarea sa l-a definit drept hologramă pentru Liviu Dragnea. Aflat în dilemă puternică la momentul OUG13, se poate spune că a gestionat situația meritoriu, în condițiile date. S-a remarcat însă prin a fi sigurul prim-ministru fără cabinet. Pare a fi publicat și o carte care nu există.
• 2017-2018. Mihai Tudose. A doua „hologramă” a lui Liviu Dragnea care se revoltă împotriva acestuia.

Vorbind despre demisia lui Tudose,
BBC aduce în prim plan pe Dragnea.
Asta da oglindă a ce este societatea noastră!

România seamănă din ce în ce mai mult cu Italia pre-Berlusconi. Funcția de prim-ministru este malignă, nu atrage, aduce în general oameni ce nu reușesc să aibă capital de încredere sau care asigură un interimat oarecare. Exceptându-i pe Năstase, Tăriceanu și Ponta, toți ceilalți au părut a ține de fapt locul altuia. Iar Năstase, Tăriceanu și Ponta sunt cei care au încălcat flagrant regulile formale ale societății, prin furt, trafic de influență, furt intelectual.

În această linie, Tudose era candidatul perfect. Un om simplu, cu facultate făcută târziu, de proastă calitate (UCDC nu este nici azi în prima jumătate la calitate, iar la începutul anilor 1990 nu era nici măcar cât este azi), acoperit apoi cu diplome pe la Colegiul de Apărare și alte organizații similare, seamănă multor politicieni, jurnaliști, antreprenori, universitari și corporatiști români. Iar cheia spuselor mele de la început sunt exact aceste cuvinte. Tudose este pe măsura modului de a fi al corporatiștilor, universitarilor, jurnaliștilor, medicilor, antreprenorilor și politicienilor români. Mânat de dorința de a fi popular, de a fi șef, de a impune ierarhii stricte și de a face mișto de subalterni, public, în Ședință televizată de guvern . E vorba de subalterni la care altfel sunt convins că ținea și îi ajuta dacă putea, dar fața de care nevoia sa de a fi șef era mai mare decât orice altceva. Această dorință de a fi șef este de altfel ceea ce l-a dus la a pierde șefia guvernului. Șeful lui nu a suportat asta, subalternii se voiau și ei șefi. Într-o societate ierarhică se petrece ceea ce Grindeanu (sic!) l-a avertizat pe Tudose că se va petrece.

Robert Merton, un sociolog american, are o dezvoltare a teoriei grupurilor care mi-a plăcut întotdeauna. Nu este nouă (Merton a fost la vârful științei acum 60 de ani), dar este încă validă. Într-un grup sau colectivitate oarecare, lider este cel care se conformează la cele mai multe dintre normele acelui grup. Cel care seamănă cel mai mult cu media colectivității. Cei care se abat de la normele grupului se vor izola pas cu pas și se vor plasa spre periferia colectivității în cauză.

Tudose este precum esența normei din societatea noastră. De patru ani navighez prin ea, la diverse nivele, cu experiențe personale și profesionale succesive. Privesc oameni și vorbesc cu ei. Le recunosc stereotipurile, modurile de a fi. Țin la ei. Pe unii încep a-i iubi. Învăț de la toți, sau așa îmi place mie să cred. Toți avem în noi reflexul de a ne pricepe la toate, dar de a nu fi cu adevărat buni la ceva, toți credem că ceilalți sunt mai puțin competenți, puțin acceptă să sună că s-au înșelat, unii fug de viață spunând că se ocupă doar de ei, alții vor să schimbe neamul.

Am asistat cu interes la diatribe ale unor corporatiști care se băteau cu pumnul în piept cum dau ei lecții guvernanților, fără a se pricepe în realitate la ceea ce spuneau cu emfază. Am văzut oficiali rostogolind cu greu cuvintele și universitari spunând banalități sau teorii perimate ca și cum ar fi ultimul răcnet în cunoaștere. Nicio diferență față de corporatiștii de mai sus sau față de antreprenorii care se bat în piept cu cărămida anticorupției și transparenței, dar refuză să plătească până și taxele românești, chiar dacă ele sunt printre cele mai mici din Europa. Am văzut tineri de 30 de ani explicându-mi doct ce bun era comunismul și cum eu nu am priceput nimic fiindcă nu am diplomă de la CEU, acolo unde preda domnul acela cu doctorat falsificat care e privit de o parte a noii „intelectualități” drept guru absolut.

Prin urmare, Tudose a fost o oglindă potrivită a societății noastre. Unul care vrea oamenii asemenea lui și este fericit dacă le poate da indicații publice despre cum trebuie să fie. (Tata când voia să exemplifice ceva normativ avea o vorbă: "ne dau ăia din Brăila cu vaporul în cap". Oare toți cei din Brăila sunt atât de inflexibili, mai că l-aș întreba pe Marius despre asta :p)

Lăsând gluma la o parte, concluzia este simplă. Dacă vrem altfel de prim miniștri, cel mai probabil e cazul să schimbăm societatea, să ne schimbăm pe noi. Nu avem nevoie de „salvatori”, fie că sunt ei Fronturi, Uniuni, sau tehnocrați. Avem nevoie de noi înșiși, să fim așa cum vrem să arate societatea, fără compromisuri și dublă morală. Avem nevoie să facem ceea ce pretindem altora să facă, fără a ocoli permanent legea, nici sub acoperirea că ar fi strâmbă sau că „statul” nu știe ce să facă cu banii noștri (BTW, amintiți-vă mereu că statul român controlează extrem de puțin din PIB în comparație cu orice stat european). Până atunci, conform principiului reciprocității, următorii prim-miniștri vor continua să fie după chipul și asemănarea societății. Sau la fel de nefericiți ca ea…

Cu mare drag, măi dragă!

Societatea românească cunoaște de câțiva ani buni un val de salutări și apelări publice care sună mai degrabă post-emo sau/și political correctness. Cel mai vizibil este acel „cu drag” aruncat la finalul unei conversații și mutat adesea și prin mijlocul ei, unde se trezește chiar repetat de mai multe ori. La concurență apar „te îmbrățișez”, „dragule” și … „cu mare drag”.

E o mare diferență față de anii 1990 când nici nu se punea problema de a ți se zice „la revedere” într-o interacțiune întâmplătoare, cum ar fi prin magazin, iar președintele țării folosea apelativul „măi dragă” cel puțin ușor peiorativ.

Saltul de la o extremă la alta poate fi benefic sau doar o altă fațadă a vestitei duble morale mioritice.

Hai să explorăm un pic subiectul.

Am mai povestit despre cum „cu drag” îmi scrijelește creierul ca un șrapnel. Este evident o chestiune de preferință personală. Pentru mine, a-i spune cuiva „cu drag” implică un anumit conținut asumat, nu doar o comunicare convențională. De altfel așa ne explică și dicționarul cu privire la „drag”, după cum se vede în extrasul de mai jos, preluat din dexonline.ro.

Locuțiunea adverbială subliniată cu verde indică o folosire mai degrabă în construcții pe care le precizează, decât de sine stătător. Dar în zilele noastre ea a devenit cu totul altceva. A devenit un salut care golește de conținut cuvântul pe care îl adresai cândva iubitului sau iubitei. Aștept și momentul în care voi interacționa cu casierul de la Metrou, care îmi va vinde un bilet, iar ca răspuns la a-i mulțumi îmi va ura „cu toată iubirea inimii mele”...

Expunerea societății la un astfel de val de declarații de dragoste poate avea un efect pozitiv important. Este vorba de ceea ce s-a încercat adesea prin soluții de labelling impregnate cu political correctness. Adică s-a căutat a se defini pozitiv o situație sau un grup social, cu scopul de a elimina stigma asociată. Spre exemplu, spunem azi romi în loc de țigani, încercând să eliminăm conotațiile negative ale ultimului termen. În acest sens, invazia emo post-factum a lui „cu drag” ar putea avea efectul de a face oamenii mai empatici la nevoile celorlalți -- asumând desigur că ești empatic față de persoana iubită (!). Expunerea constantă la a rosti „cu drag” ar putea avea ca efect interiorizarea rostirii și transformarea ei în preferință proprie spre a fi deschis și plin de iubire față de ceilalți.

La fel de bine, la polul opus, auzind mereu o astfel de exprimare golită de conținut ai putea interioriza de fapt golirea de conținut a ceea ce ai de spus persoanei iubite. Ai putea spune în timp ce faci sex „iubita mea” și „iubitul meu” în neștire, pentru ca o oră mai târziu cuvintele să nu mai conteze, fiindcă ele de fapt nu contează, la urma urmei spui mereu „cu drag” și „dragule” tuturor, ca pe niște efemere balonașe de săpun, drăgălașe dar reci.

Am făcut o referire implicită la modul în care cred eu că a apărut „cu drag” printre noi. Când am plecat în Germania/Luxembourg, îmi amintesc că acest cu drag practic nu exista. Era însă momentul când sub-cultura „emo” ieșea din modă aproape complet. Ea se ivise cu adevărat prin anii 1990, ca un curent muzical, se suprapusese bine cu tendința postmodernă a exprimării sentimentelor (și a personalității la modul general), a acceptării celorlalți. Pe la începutul anilor 2010 subcultura emo se stingea (intrarea din Wikipedia e chiar decentă), dar rămânea autoexprimarea postmodernă, mereu și mereu mai actuală, fiind generații mai vechi ce o experimentează ca pe o explorare a sinelui, ca pe o redescoperire personală sui generis.

În România, postmodernitatea pare a avea încă mult de așteptat. Vom vedea în câteva luni ce spun în acest sens noile date ale echipei noastre. Până atunci însă să notăm că la noi subcultura emo a dăinuit un pic mai mult, iar apogeul său a coincis cu generalizarea lui „cu drag” în interiorul păturii celei mai expuse la tendințe postmoderne. A fost practic o expresie fără fond, un simplu împrumut făcut mecanic, fără atenție la conținuturi.

Revenit în țară acum câțiva ani, „cu drag” m-a izbit în toate părțile creierului. Nefiind expus la influența respectivă zi de zi, apariția sa în limbă mi-a sărit în ochi, urechi și inimă într-un mod neplăcut. Obișnuitele „cu plăcere” sau „bucuros” mi s-ar fi părut mai interesante, fiind și mai apropiate de echivalentele din alte limbi.

Și mai nefirească mi se pare generalizarea lui „cu drag” la final de email formal. Dacă aveți dubii în privința a cum se încheie în mod obișnuit o comunicare, și în ce condiții poți trimite îmbrățișări sau dragoste către destinatar, puteți găsi multe exemple pentru italiană, engleză, franceză, germană și cu siguranță fix aceleași reguli le veți regăsi și prin alte limbi.

Părerea mea este simplă: renunțați la „cu drag”, spuneți mai bine ceva din suflet! Poate de la un punct încolo vom putea spune din nou persoanei iubite, celei pentru care simțim lucruri adânc în suflet … „cu drag”, pentru că ea sau el ne sunt cu adevărat dragi și chiar vom prinde cu adevărat drag de ei ... ;)

Pe lung, despre cum știința românească deși nu are bani, nici nu pare că îi folosește prea eficient

Zilele trecute UEFISCDI a reacționat la sesizarea unor aplicanți la programe TE, decizând refacerea evaluărilor.

UEFISCDI gestionează banii alocați cercetării științifice în România. Adică acelor un pic sub 0,3% din PIB, cel mai mic procent din UE, care are ca țintă atingerea a 3%. În Germania, spre exemplu, în 2015 fuseseră alocați 2,9%, motiv de îngrijorare pentru ministrul educației și al cercetării: procentul era considerat a fi prea mic în comparație cu ținta propusă. La noi era de zece ori mai puțin ...

La noi însă nu vei auzi prea multă lume plângându-se de acest procent. În mod ironic, strategia de dezvoltare a învățământului terțiar deplânge suma mică alocată învățământului universitar (în fapt procentul este comparabil cu media europeană, așa cum o spune chiar strategia în cauză), dar nu pomenește nimic despre lipsa sumelor alocate pentru cercetare.

UEFISCDI are o competiție dedicată tinerelor echipe. Echipe conduse de cercetători sub 40 de ani trimit propuneri de proiecte, acestea sunt evaluate de câte trei evaluatori, care completează formulare de evaluare. Anul acesta, unii candidați au observat că sunt evaluatori care scriu exact același lucru la mai toate proiectele evaluate. Și au sesizat UEFISCDI.

Procedura la UEFISCDI presupune mai mulți pași. Trei evaluatori citesc și dau note proiectului depus, pe mai multe criterii. Nu se cunosc între ei, comunicarea fiind mediată de un forum în care evaluatorii rămân anonimi. Unul dintre ei, cel care dă nota din mijlocul ierarhiei, devine „raportor”, cu rolul de a media discuția. Unii raportori găsesc de cuviință să își impună punctul de vedere. Ceilalți evaluatori îi pot contesta. Raportorii au sarcina de a sintetiza ce au spus ceilalți evaluatori. Mulți nu se obosesc. Și preiau doar 1-2 fraze și așa apare raportul de evaluare care este trimis candidaților. Alții pun toate comentariile în acel raport, așa cum am comentat public aici:

Sesizarea făcută de candidații ce au primit același raport deși aveau aplicații diferite este corectă: am observat și eu evaluatori care dau copy-paste la propria evaluare. Acest lucru nu este nou sub soare: am atras atenția că sunt membri ai comisiilor de doctorat care au fix același referat pentru toate tezele. Și sunt unii care au referate care, chiar dacă sunt diferite, se aplică la fel de bine oricărei teze, dat fiind că enunță exclusiv generalități.

Ceea ce am mai remarcat este că cei ce au astfel de practici sunt cei care dau de regulă note mai mari. E și normal, aici fiind un troc implicit: dacă eu mă fac că evaluez, atunci mai bine iei notă mai mare ca să nu te plângi. Exact la fel ca la cursurile în care profesorul se face că predă iar studentul se preface că ar fi student, dar nu citește o pagină și ia notă de trecere la examen, iar apoi se plânge că ce învață la școală și ce se petrece în piață sunt lucruri diferite.

Procesul de evaluare de la UEFISCDI mai presupune o reacție a candidatului la evaluarea realizată, urmată de o reevaluare de către cei trei evaluatori inițiali și de o confirmare într-un mare panel (au fost vreo 35 de inși în cel de științe sociale la care am participat), menit a rezolva și cazurile de disens între cei trei evaluatori.

Aceste ultime paneluri au fost programate de către UEFISCDI zilele trecute. Mai apoi, UEFISCDI a luat în considerare sesizarea amintită mai sus, și a decis reevaluarea proiectelor la care a depistat un evaluator ce a practicat autoplagierea evaluării, atât la granturile pentru „tinere echipe”, cât și la „proiecte postdoctorale”.

Gestul de a reevalua este firesc. El conduce însă UEFISCDI la câteva dileme:
1. Ce se întâmplă cu alte proiecte aflate în aceeași situație și unde nu a depistat (încă) problema?
2. De ce decizia a venit abia după reunirea panelului final??
3. Așa cum afirmam mai sus, este posibil ca evaluatorul cu pricina să dea de fapt sistematic note mai mari. Prin urmare, la o reevaluare onestă, candidații ce au realizat contestația ar putea primi note mai mici. Ar fi ei frustrați? Ar avea noii evaluatori un motiv să dea note mai mari, ca să evite suspiciunile?
4. Procesul de evaluare presupunea comunicarea între evaluatori. Acest lucru înseamnă că de fapt ar trebui reluate toate evaluări de la proiectele respective, nu doar cele ale evaluatorului incriminat, nu-i așa?
5. Nu cumva evaluările copy-paste sunt generate și de sistemul de acceptare a oricărei aplicații spre evaluare, și de limitare a numărului de evaluatori? (în prezent, caz aproape unic în lume, ca să fii evaluator trebuie să ai girul organizației unde lucrezi, iar apoi aprobarea ministrului. Cu alte cuvinte, dacă ești laureat Nobel și ești la pensie sau șomer, nu poți evalua, pentru că nu există un angajator care să fie de acord ca tu să evaluezi).

Oare nu o fi momentul ca UEFISCDI să aibă altă abordare a acestor evaluări? Spre exemplu:

• Ca să elimine nevoia de a avea un număr foarte mare de evaluatori și multe evaluări pe evaluator, UEFISCDI ar putea tria inițial, cu praguri de acces, să nu te mai trezești că pierzi timpul cu aplicanți care nu au habar cum arată un proiect.
• Ar putea elimina și raportorul și rebutalul (reacția aplicantului), și ar putea pune 5 evaluatori pe proiect. Trierea inițială i-ar permite acest lucru.
• Apoi, se trimite proiectul la evaluatori, se iau cele 5 note, se elimină prima și ultima și se face media. Astfel, ai o notă finală neinfluențată de evaluări extreme. (e adevărat, poți să ai oricum evaluatori influenți, dar probabilitatea lor de apariție este redusă prin acest trimmed mean)
• Intră în panelul final exclusiv proiectele cele care au minim 70% din punctajul primului, iar acest panel final are maxim 8 inși. Cei 8 dezbat doar cazurile unde ai distanțe mai mari de 10 puncte între evaluări (la restul există deja consens între evaluatorii inițiali).

Pentru moment însă, evaluarea constituie o loterie, unde un evaluator slab va da note medii, va deveni raportor, iar apoi va influența procesul de pe această poziție. Sufocați cu multe evaluări de făcut, ceilalți vor sfârși prin a accepta deciziile raportorului…

Imperbii și furtuna

M.Tudose a observat corect că sistemul bancar are o problemă. Domnia sa a oferit soluția cea mai simplă, cea mai naivă, cea a întoarcerii la trecut: hai să nu mai folosim cardul. Se petrece într-o epocă în care, în Suedia, aproape că nu poți lua taxi-ul sau cumpăra pâine dacă nu ai card, iar doar 7% din valoarea totală a tranzacțiilo

r se face cu cash. Orice comentariu este probabil inutil.

L.Pop a observat corect că sistemul de educație are o problemă. Prin urmare a propus manualul unic, probabil succesor al manualului de sport. O listă lungă de indivizi respectabili au adresat o scrisoare publică. Niciunul dintre ei nu pare a avea o diplomă în științele … educației. Ca și în cazul domnului Tudose, acesta este cel mai simplu mod de a goli o problemă de conținut și de a o perpetua. Dacă nu ar urma al treilea caz, cel de mai jos, te-ai putea întreba precum Medea, eroina lui Seneca: "cui prodest scelus, is fecit".

G.Firea s-a gândit că viața e o scenă, iar D.Trump are nevoie de rivali. A golit astfel de conținut avertizarea de dezastru. A observat corect că autoritățile sunt responsabile să acționeze pentru a preveni efectele dezastrelor naturale atunci când există premisele ca acestea să se petreacă. Probabil însă că nu este obișnuită cu a verifica o știre din trei surse, așa că a preferat să pună rapid eticheta "SENZAȚIONAL, intră AICI ca să vezi ce va fiiii!!!!", alegând soluția lipsită de efort a suflatului în iaurt.

Consecințele faptelor celor trei sunt complexe.

1. Fiecare pare a fi încercat să își impresioneze colegii, precum o fac adolescenții prin clasa a VII-a sau a VIII-a. Îmi amintesc despre unul dintre stereotipurile din filmele americane cu revederi de după 20 de ani, în care fostele majorete descoperă că ele și băieții șmecheri au sfârșit prin a nu reuși în viață.

2. Fiecare dintre ei este un simplu epigon, încercând să egaleze ghidușiile lui Tr.Băsescu, cel care dacă apărea o chestie simplă și nemaifăcută, se repezea imediat să o clameze. Ar putea fi o cale bună pentru domniile lor: la urma urmei și Tr.Băsescu a câștigat glorie temporară.

3. Toate soluțiile sunt ultra-conservatoare. Este în spiritul vremii: valul de schimbare către o lume mai deschisă coroborat cu absența unui război global a făcut ultraconservatorii să își unească forțele într-o tentativă de a ține lumea pe loc sau de a o întoarce spre trecut. Trump, Farage și alți populiști cu varii fațete sunt doar vârful aisbergului. De ce nu ar fi și România în pas cu moda?

4. Gesturile amintite perpetuează încrederea redusă în instituții. Încrederea se construiește prin stabilitatea instituțiilor, prin mesaje clare și care nu se dovedesc eronate, prin exemple de succes. Cele trei fapte de mai sus se adaugă noianului de inițiative pitorești (care nu pot fi legate de un singur partid sau doar de politică), care par a transforma scena publică într-un loc de joacă și care garantează menținerea încrederii în instituții la un nivel redus. La rândul său, încrederea redusă legitimează ocolirea regulilor impuse de instituții, iar printre aceste reguli se numără la loc de cinste o chestie care se cheamă lege. Dura lex, sed durex.

Leftovers: Kendama & Fidget Spinners

În urmă cu două luni mi-am dat cu părerea despre Kendama și Fidget Spinners, pentru Business Magazin. O bucățică de interviu este în linkul către publicația respectivă.

Mai jos reproduc răspunsurile mele complete la întrebările primite pe email.
(în mod firesc, reporterul a selectat doar secvențe din ceea ce i-am răspuns).

Prima întrebarea a fost despre „viralizarea” înregistrată de „jucăriile Kendama și spinnere” și am fost solicitat să explic „secretul popularității lor”.
Sunt simple. Ambele sunt extrem de banale din punct de vedere al construcției, și ingenioase ca idee. Kendama necesită în plus câteva abilități, dar nu fantastice. Fidget spinnerele nu sunt singurele care țin degetele ocupate (mai sunt și fidget cubes, spre exemplu): glumind puțin, înlocuiesc rosul de unghii, ceea ce este un mare pas înainte. În plus, se adresează unei pături largi de consumatori…

A doua întrebare dorea să investigheze modul în care „niște jucării din lemn” au ajuns în prim planul atenției „copiilor” în detrimentul mijloacelor video de entertainment?
Nu le-au înlocuit, le completează. Oamenii nu sunt unidimensionali, au nevoie de portofolii de activități. Jocurile pe consolă, desenatul, bătutul mingii în varii sporturi, roller blading-ul, wavesurfingul și alte sporturi similare, ascultatul de muzică în difuzoare minuscule dar foarte puternice, urmăritul de vlogări pe Youtube sunt câteva dintre elementele din care poți alege să construiești un astfel de portofoliu. Kendama și spinnerele s-au adăugat și ele pe listă, la nivel global.

A treia întrebare mi-a solicitat să comentez „efectele utilizării kendama vs jocuri video”.
Nu există o concurență între cele două. Sunt complementare. Din păcate nu am văzut studii care să evalueze efectele…

La final, am fost solicitat să explic cum au ajuns adulții să fie atrași de Kendama și Fidget Spinnere.
Adolescentul este o invenție recentă. În urmă cu 100 de ani, lumea era compusă din copii și adulți. Invenția adolescentului a dus la modificări pe piața muncii (unde accesul acestuia a fost ușor-ușor îngrădit), pe piața educației (s-a generalizat participarea la studii secundare) și pe piața bunurilor pentru consum (au apărut industrii ce creează obiecte dedicate adolescenților). Încă și mai recent, oamenii au început să elimine limitarea la copilărie a conexiunii viață-joc. Elementul ludic a fost acceptat mai întâi pentru adolescenți și apoi pentru adulți. Azi, media de vârsta a videogamerului american este în jurul a 35 de ani (conform unui raport din 2016 al Entertainment Software Association). Probabil în Europa este la fel. Repet: media. Acest lucru înseamnă că o bună parte sunt peste 40 de ani. Și ei au nevoie de portofolii de activități de leisure…

Un articol lung si interesant despre Fidget Spinners se află în The Economist de săptămâna trecută.