În numărul
Dilemei Vechi care se află pe tarabe zilele acestea, am botezat-o din eroare pe Mollie Orshansky drept Molly Orshansky. :( Îmi fac
mea culpa din acest colţ de Internet.
*****
Pe de altă parte, am avut o intervenţie telefonică la RFI, la
Punerea pe gânduri, în emisiunea care se ocupă de acelaşi număr din Dilema. Acolo, am început să spun de ce a creşte salariile în învăţământ nu rezolvă problema calităţii acestuia. În emisiune (care se difuzează azi, de la 19 şi un pic), nu era însă timp să dezvolt argumentul respectiv. Aşa că o fac, pe scurt, aici. [WARNING: urmează o postare lungă]
Faptele sunt simple:
România este o ţară care are puţini oameni cu calificare universitară. În populaţia adultă, aceştia numără cam 11-12 procente. Sunt şi alte ţări în care e aproape la fel ca la noi (Moldova, Italia sau Macedonia, spre exemplu), dar în majoritatea ţărilor europene, ponderea celor cu diplome universitare este mai ridicată. De exemplu, în Bulgaria este un pic peste 20%, iar în Finlanda pe la 33%. Nu stau să caut datele exacte, le-am pus din memorie, cu ceva aproximaţie. Argumentul este că la noi sunt mai puţini absolvenţi de învăţământ superior decât prin Europa, dar avem mai mulţi ca în Africa.
În al doilea rând,
în ultimii 20-30 de ani profesiile s-au reinventat, o parte din ce în ce mai mare a lor solicitând studii superioare. Gândiţi-vă doar la ce se petrece în sectorul financiar-bancar sau în administraţie publică, unde exemplele sunt mai evidente…
Unul dintre miturile societăţii româneşti este că profesorii sunt de calitate slabă. Hai să presupunem că e aşa. Atunci, ai putea dori să îi schimbi cu unii mai buni. Imediat îţi vine în minte soluţia cea mai simplă: creşti salariile în învăţământ şi dintr-o dată sar pe tine zeci de potenţiali profesori de o calitate senzaţională care vor să intre în sistem.
[hai să zicem că rezolvăm cu costuri minime obstacole de genul: cum faci să îi dai afară pe cei slabi, sau cum stabileşti care sunt cei slabi ș.a.m.d.]
Acest val de oameni destoinici care vrea să intre deodată în învăţământ vine însă şi el din alte sectoare, pe care le părăseşte pentru salariile atractive din învăţământ. Ce vor face atunci angajatorii? Simplu, vor creşte salariile. Unde ajungem? Păi tot la situaţia iniţială, la care se mai adaugă şi ceva inflaţie.
Asta nu înseamnă că spun că în învăţământ sunt salarii strălucite. Pur şi simplu, creşterea lor nu rezolvă problema lipsei de forţă de muncă.
Hai să fac o
analogie cu fotbalul: să zicem că eşti antrenorul şi ai la dispoziţie un lot de 20 de jucători. 11-12% dintre ei sunt foarte buni (ponderea este identică cu cea a absolvenţilor de universitate în totalul populaţiei adulte din România). Asta înseamnă că ai 2 care pot juca strălucit pe orice post: îl pui pe unul portar şi pe unul vârf. Primul se asigură că nu primeşti goluri, iar al doilea că dai goluri dacă ai ocazii. Problema este însă că primul nu poate să facă mare lucru de unul singur dacă nu are şi fundaşi buni, iar al doilea are nevoie de mijlocaşi ca să aibă de unde primi mingea. La fel e şi cu societatea: dacă îi pui pe cei buni într-o parte (să zicem că în învăţământ), dăunezi imediat celorlalte sectoare (de exemplu în bănci sau în ITC).
Prin urmare
ai nevoie să găseşti calea prin care să îi forţezi pe toţi să se profesionalizeze. În opinia mea, afirmată destul de frecvent, această cale este masificarea largă a sistemului educaţional. Nu mă deranjează dacă toţi merg la facultate: acest lucru creează presiune pe piaţa forţei de muncă, silită apoi să cearnă şi să selecteze în poziţiile importante oameni cu adevărat capabili, chiar dacă învățământul de care vorbim are o calitate slabă. Apoi, suplimentar, aș încuraja atragerea de migranți bine educați, din țări încă și mai prăpădite decât România: uzbeci, turci, georgieni, mongoli, nigerieni... Aceasta ar asigura accesul la o forță de muncă deja educată, atrasă de faptul că România este o țară mai modernă, din UE...
Pe de altă parte, nu uitaţi şi altceva:
principalul determinant al rezultatelor învăţământului românesc îl constituie, aşa cum se întâmplă peste tot în lume, calitatea celor deprinse în familie. Aceasta este dependentă de nivelul de educaţie al părinţilor. Vă amintiţi cum ziceam mai sus că stă România în comparaţie cu Europa?
[Ieri eram la şedinţa cu părinţii de la
şcoala unde merge Irina în Köln. La final Mălina m-a întrebat câţi învăţători şi profesori din România pot fi la fel de cursivi şi pot face la fel de bine prezentări PowerPoint. Eu am opinat că întrebarea corectă este câţi profesori universitari români sunt capabili de aşa şi, mai mult decât atât,
câţi părinţi români au cursivitatea respectivă şi capacitatea de a formula fraze logice bine articulate. Aici se vede din plin diferenţa: Germania are cam 21-22% adulţi cu studii superioare – puţin în comparaţie cu Anglia, cu Franţa etc., iar abandonul prematur nu este mai mare de 2-3%. La noi abandonul prematur (ponderea celor din generaţiile curente care nu fac mai mult de 8 clase), atingea până de curând 19-20%. Ultima cifră pe care am văzut-o cred că indica doar 16%. Iar acest lucru, cu educația puțină a românilor, se întâmplă de câteva zeci de ani, nu este tocmai o depreciere postcomunistă. Iar părinții de care vorbeam mai sus sunt oameni, la fel ca și profesorii din învățământ, fie el universitar sau preuniversitar...]
