3 in 1: Revista, România şi preşedintele

Am înghesuit trei lucruri diferite în această postare: pretextul este menţionarea românilor în o revistă franţuzească, de aici discuţia despre „România cu ochii altora”. Dacă tot e vorba de ea, revista merită şi o mini-cronică. Subiectul principal rămâne însă modul în care şi-au făcut parte din meserie cei patru preşedinţi de până acum ai României.

Aşadar, mensualul parizian L’Histoire, a publicat în iulie o ediţie specială dedicată factorilor ce au condus la geneza revoluţiilor arabe curente. Revista este neaşteptat (?) de slăbuţă. În cele o sută şi ceva de pagini, editorul nu a reuşit să includă o cronologie a evenimentelor importante din ţările arabe în ultimii 150 de ani (adică perioada de care se ocupă revista), nu găseşti informaţie esenţială despre dictatorii locali, rareori există preocupări pentru ceea ce gândesc sau cum trăiesc arabii obişnuiţi, majoritatea informaţiilor sunt aruncate la întâmplare prin articolele scrise de conferenţiari şi profesori de la universităţi franceze, proveniţi din ştiinţe politice, istorie şi relaţii internaţionale. Totul mi-a amintit din păcate de ce am o imagine de ansamblu mai degrabă negativă despre cum arată ştiinţele sociale în Franţa contemporană. Eu luasem revista ca să aflu mai multe despre arabi şi am ajuns în cele din urmă să constat că Wikipedia este mult mai obiectivă şi conţine informaţie mai bine sintetizată, mai sistematizată şi mai consistenţă decât au reuşit autorii să producă în ediţia specială din L’Histoire.

Mă opresc aici cu cronica revistei, nu înainte însă de a nota apariţiile României în publicaţia cu pricina. Lucru rar, amândouă sunt mai degrabă pozitive. Mai întâi, la pagina 18, România secolului XIX, apare ca ţară supusă Imperiului Otoman în care însă există şi elemente ale democraţiei reprezentative. Apoi, într-o frază pe la pagina 75, apare pe neaşteptate „le président roumain Ceausescu” ca unul ce şi-a oferit serviciile de a media pacea între Egipt şi Israel. Autorul nu dezvoltă mai mult subiectul, însă, în context, imaginea este din nou una pozitivă.

Toată povestea mi-a readus în memorie tipul de politică externă purtat de regimul Ceauşescu. To’aşu’ era extrem de frecvent vizitator sau gazdă a omologilor săi de pretutindeni. Celebre sunt întrevederea de la Buckingham Palace, vizita lui Nixon la Bucureşti, sau cea a lui Charles de Gaulle. Dincolo de acestea este seria infinită de vizite reciproce cu Kim Ir Sen, Mubarah, Mobutu Sese Seko Nkuku Ngbendu wa Za Banga şi mulţi alţii. Dictatori şi dictatoraşi, „preteni” de-a Primului Fiu al Ţării, onoraţi să fie băgaţi în seamă de un european. Când vii dintr-o ţară mică, aflată la marginea lumii civilizate, acesta este unul dintre modurile de a-ţi creşte influenţa politică şi economică. Menţii relaţii cu ţărişoare uitate de lume, mergi acolo şi pavezi drumul pe care ambasadorul va construi relaţii cu protipendada locală, cu opoziţia de acolo, va construi puncte de intrare pentru firmele ce plătesc impozite în România va asigura pieţe de desfacere minore, dar care adunate la un loc înseamnă ceva, va câştiga puncte de prestigiu internaţional, care în timp, folosite cu cap, vor schimba statutul tău de ţărişoară mică şi neînsemnată.

Cam asta ar fi menirea preşedintelui, conform constituţiei curente, nu să se bată cu pumnul în piept cum schimbă el constituţia sau să apară săptămânal la televizor debitând tâmpenii sau ameninţări către o parte sau alta a populaţiei. La Ceauşescu cred că megalomania şi egocentrismul l-au împins la a dezvolta reţeaua de relaţii externe incredibile pentru România lui Iliescu, Constantinescu sau Băsescu. Mă întreb însă cine i-a oprit pe ultimii trei să facă acelaşi lucru? Ceauşescu a eşuat în a converti relaţiile personale cu dictatori bananieri în relaţii profitabile pentru firmele şi statul român. Probabil nici măcar nu a dorit acest lucru. Oare ceilalţi trei şi-or fi propus vreodată aşa ceva? Sau o fi fost sub demnitatea lor să întreţină relaţii cu ugandezi, sudanezi sau sri-lankezi (sau pe aceşta din urmă i-o chema serendibezi??)?

[Sau poate au făcut-o şi eu nu am observat… Hai să verificăm: conform presidency.ro, în 2010 Traian Băsescu a fost implicat în 39 de evenimente externe, majoritatea presupunând întâlniri cu lideri europeni, iar două sunt vizite în Afganistan, caz special dată fiind situaţia de acolo. Lor li se adaugă o întrevedere cu Al-Assad la Bucureşti, alta cu Abbas, tot la Bucureşti. Dacă punem tot aici şi vizita georgianului Saakashvili, zicând ă deşi e european şi vecin de peste mare, e mai îndepărtat, asta face un raport de 3 la 39. Lumea a treia primeşte se pare cam aceeaşi atenţie şi în 2011… O fi mult, o fi puţin?]

0 comentarii: