Senzaţia mea este că nu avem de a face cu o criză de supraproducţie: nu văd pe nicăieri produse zăcând prin rafturi din lipsă de cumpărători, sau preţuri care se prăbuşesc de la o zi la alta, de la o lună la alta, sau măcar de la un an la altul.

Nu pare a fi nici o criză de supraconsum: altfel preţurile ar fi zburat de mult în sus.

Asta înseamnă că, în principiu, cel puţin la nivel global, omenirea produce cam cât poate consuma. Aşa cum am văzut adesea prin ziare, este vorba de o criză financiară, cu alte cuvinte, ca omenire, ca ocupanţi ai planetei Pământ, la nivel mondial, avem de a face cu o problemă de alocare adecvată a resurselor, de redistribuire a acestora între membrii individuali ai acestei societăţi globale.

Cu alte cuvinte, avem anumite entităţi, fie ele oameni sau organizaţii, care au acumulat resurse şi care au finanţat consumul altora, prin credite. Au avut de câştigat din dobânzi. La un moment dat, debitorii nu au mai avut de unde plăti pentru credite. Debitorii pot fi la fel de bine oameni, state sau corporaţii.

Criza îi pune într-o situaţie neplăcută deopotrivă pe creditori şi pe debitori. Ambele părţi au fost parte a unor creşteri de consum axate pe împrumuturi reciproce. Creditorii au oferit prea uşor bani. Debitorii au împrumutat şi consumat mult, bazându-se pe o continuă creştere economică ce le-ar fi permis să plătească mai târziu pentru consumul curent. Creşterea se baza însă tocmai pe consumul curent. Reducerea sa ca efect al incapacităţii de plată a unora a determinat un efect de domino stopând creşterea (şi salariile) altora, cu efecte imediate asupra capacităţii lor de plată etc.

Cu alte cuvinte, privind din nou Pământul de undeva, din spaţiu, aş spune că un marţian ar putea uşor să tragă concluzia că noi, cei de pe Terra, producem cât putem consuma (poate chiar mai puţin, dacă ne gândim la numeroşii africani trăind aşa cum se trăia în Europa acum 2000 de ani), dar avem probleme de redistribuire.

Cu alte cuvinte, sunt probleme de organizare socială, de împărţire a resurselor. Cum se vor rezolva, aceasta este o întrebare interesantă. Noul echilibru va determina soarta Pământului pe termen lung, fie că va fi vorba de dominaţia accentuată a corporaţiilor, cu precădere a celor financiar-bancare asupra statelor, fie că va fi vorba de orientarea către egalizarea veniturilor, sau de orice altă soluţie.

Soluţia cu pricina va trebui să răspundă şi presiunii puse de creşterea speranţei de viaţă. Personal cred că doar prelungirea perioadei de viaţă activă (i.e. creşterea vârstei de pensionare către 70 de ani, eventual cu part-time-uri în ultimii 5 ani de viaţă) este calea cea mai indicată în ţările unde munca manuală mai ocupă doar o pondere mică. Altfel pensiile vor deveni doar alocaţii simbolice şi nu vor mai putea susţine capacitatea noastră de a trăi cât mai mult…

1 comentarii:

Osterhase spunea...

Franta e in pragul revoltei sociale (ok acolo revolta sociala se serveste la mic dejun) din cauza ridicarii varstei de pensionare la 62 de ani. Treaba lor. Noi ne invartim mai departe in criza - caci o criza este chiar daca am creat-o singuri (truism, doar n-or crea-o extraterestrii) si nu rerepartizam nimic. Cine are de crapat de foame o sa crape ba mai mult decat atat, si nu cred ca-s pesimist spunand asta.