Prin anii 1970, în lume, a început să se discute despre aplicarea principiului alegerii publice în ce priveşte selecţia şcolilor de către părinţi. Era momentul chestionării capacităţii statului de a gestiona competent crearea bunurilor publice. Prinsese deja ideea de a lăsa cetăţenilor mult mai multă libertate de alegere, ceea ce era consonant şi cu denormalizarea stilurilor de viaţă şi accentuarea (postmodernă) a libertăţilor indivizilor de a decide ce îşi doreşte. Cum nu toţi oamenii trebuiau să fie la fel, şi şcolile primare pe care le alegeau putea fi diferite.

Tot pe atunci, în România comunistă, oamenii trebuiau să fie identici şi nu era permis să ai libertate de alegere. În ce priveşte şcoala pe care o aveai de urmat, aceasta se definea strict în funcţie de unde locuiai. Aşa că, prin 1979, mama şi-a făcut o mutaţie fictivă pe o stradă care se chema Miciurin. Habar nu am dacă a plătit ceva celor ce au luat-o în spaţiu, conform actelor. Cert este însă că ea a continuat să locuiască cu noi, iar eu, care de asemenea devenisem locuitor fictiv al străzii Miciurin, am putut merge în clasa I la Şcoala de Aplicaţie a Liceului Pedagogic, unde aveam să fiu coleg cu mai multe persoane care îmi sunt dragi şi astăzi. Eram iniţial 29 în clasă, dar unul dintre noi era mai emotiv, aşa că la insistența învăţătoarei noastre părinţii săi l-au retras şi am rămas 28. Eu locuiam la distanţa cea mai mare de şcoală: cam 4 kilometri: luam autobuzul, ieşeam din oraş, ajungeam în Berceni. Dacă nu mă înşel, dintre noi, cei care eram colegi în clasa I B, doar 1-2 erau de drept arondaţi şcolii cu pricina. Toţi eram un soi de „ilegalişti”, pentru care părinţii fentaseră legile şi ne aduseseră împreună pentru patru ani. Până în clasa a VIII-a am ajuns să fim 40 în clasă (parcă eram chiar 42 la un moment dat?), unii plecând, dar încă şi mai mulţi venind.

După 1990, România a renunţat de facto la legea cu pricina şi până de curând părinţii au avut posibilitatea de a alege la şcoli să îşi trimită copiii. De fapt alegerea nu e tocmai una simplă: în mod firesc eşti constrâns spaţial. Preferi ca al tău copil să meargă la o şcoală din apropiere, unde merg şi alţi copii din vecini, cu care poate merge împreună la şcoală, cu care se joacă, care îi oferă un mediu sigur în care să se dezvolte şi cu ai căror părinţi poţi să te ajuţi reciproc. Pe de altă parte, în majoritatea oraşelor, în cartierele dens locuite (adică mai toate cartierele din oraşele româneşti cu blocuri multe şi fără spaţii verzi), ai în proximitate măcar două şcoli aflate la distanţă egală sau aproape egală. Îmi amintesc că, pe când locuiam în Ploieşti Nord, eram foarte aproape de şcolile 8 şi 25 (aflate gard în gard, nu am priceput niciodată de ce nu constituiau o singură entitate?), dar şi şcoala 24 era foarte aproape de noi. În Bucureşti, când am ales şcoala Irinei, prin preajma casei erau cel puţin 4 cele la care se putea ajunge mergând pe jos.

SUA, Suedia, Finlanda sunt câteva dintre ţările care astăzi folosesc school choice ca principiu de alocare a copiilor în şcoli. Mare avantaj este că determină o implicare mai activă a părinţilor în viaţa şcolii. La urma urmei îi obligi să devină responsabili încă din etapa selecţiei, este firesc să participe mai mult la activităţi şcolare. Dezavantajele sunt multiple:

(1) poţi avea copii care străbat distanţe mari până la şcoală, să zicem 4 kilometri (sic!). Cred însă nu aceasta a fost în mintea legiuitorilor români când au modificat legea educaţiei, impunând arondarea ca principiu atotputernic începând cu 2012. La urma urmei, dacă ai conexiuni bune de autobuz, 4 kilometri sunt uşor de parcurs. V-o spune unul care a făcut naveta cu pricina timp de 4 ani. (apoi ne-am mutat la doar 3 kilometri distanţă de şcoală…)

(2) În plus, poţi ajunge la segregare: concurenţa va duce la selecţie şi şcolile bune vor avea posibilitatea de a respinge elevi din clasele sociale inferioare. Reproducerea structurii sociale va fi extrem de puternică. Sunt ţări însă în care lucrurile se petrec exact la fel chiar dacă şcoala este desemnată exclusiv prin arondarea elevilor. Spre exemplu Germania: aici school choice este tolerat, dar regula este cea a arondării. Prin urmare, când elevii ajung la şcoală, părinţii caută să se mute în cartiere mai bune. De altfel, segregarea rezidenţială este pretutindeni în lume extrem de puternică. Prin urmare, e greu de crezut că a lega copii de glie, aşa cum o făcea regimul comunist ar putea să producă efecte pozitive. Dimpotrivă, cred că efectul este întărirea strategiilor de a evita aplicarea legii. Adesea acestea se transpun într-o chestie căreia i se spune corupţie.

(3) School choice face ca procesul de gestionare a elevilor de vârstă şcolară, a resurselor din şcoli şi a combaterii abandonului şi non-participării să fie mai dificil. Permiteţi să spun că cei care susţin acest lucru au perfectă dreptate. Problema lor este însă că au apărut computerele, care fac ca procesul să fie cam acelaşi, dacă ai idee despre cum să le foloseşti…

Pot fi şi alte dezavantaje. Mai toate pot stârni contraargumente. Cel mai important rămâne însă numărul (2), cel despre care se tot spune că de fapt nu contează. Am început mai sus arătând cum era pe când aveam o astfel de lege şi noi. Am explicat şi care este motivul pentru care astăzi multe ţări lasă părinţii să aleagă şcoala, renunţând la arondare.

Prin noua sa lege a educaţiei, România a făcut o opţiune opusă. Nu ştiu care sunt raţiunile ce au condus la paragrafele respective. Nu a existat o dezbatere parlamentară asupra legii, ci aceasta a fost impusă de sus în jos.

Am mai multe indicaţii colaterale că ar fi de fapt vorba de convingerea că România se află într-un alt stagiu de dezvoltare şi că nu trebuie să aplicăm soluţiile altora, ci trebuie să le construim pe ale noastre, cu mai puţină libertate, că altfel nu putem să dezvoltăm acest sistem slab performant. Cam aşa mi-a zis un ministru care se bătea în piept că este progresist.

Mai cred că e vorba de dorinţa de a reveni la vreme când învăţământul românesc era unul performant. Aşa cum am scris-o, nu cred că acest stereotip are o bază reală: în ultima sută de ani, învăţământul românesc a fost mereu mai puţin performant decât prin alte ţări europene. Puneţi-vă o întrebare simplă: cei care constituie astăzi părinţii majorităţii elevilor, cei care reprezintă generaţia dominantă prin status social în societatea românească, cei care fac legile şi le aplică, cei care sunt profesori şi învăţători, din care sistem de învăţământ or fi răsărit?

În opinia mea, prevederea prin care se renunţă la school choice este interesantă de urmărit ca experiment social. Nu cred însă în capacitatea sa de a produce efecte benefice, o consider retrogradă, şi nu cred că România îşi permite să se joace efectuând experimente din dorinţa de a fi originală sau autoritară…


Alte opinii despre temă: un absolvent al aceloraşi şcoli preuniversitare prin care am trecut și eu.

0 comentarii: