ÉTIC, -Ă, etici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Știință care se ocupă cu studiul teoretic al valorilor și condiției umane din perspectiva principiilor morale și cu rolul lor în viața socială; totalitatea normelor de conduită morală corespunzătoare; morală. 2. Adj. Privitor la etică (1), de etică, bazat pe etică, conform cu etica; moral. – Din fr. éthique, lat. ethicus.
Definiţia de mai sus vine din DEX, ediţia 1998, şi poate fi regăsită pe Dex-online, aici: http://dexonline.ro/definitie/etica. Care va să zică în postarea de față folosesc un mod de citare corect. Folosesc sursa ca mai apoi să dezvolt o idee. O idee mai lungă decât cea enunţată de sursă, dacă mă înţelegeţi. Şi nu folosesc chiţibuşuri avocăţeşti ca să evit sensul corect al legii. Iar acest lucru se petrece pentru că mă refer la etică, carevasăzică la morală, și pentru că știu că imaginea țării mele este imaginea mea, parte din imaginea mea.
În clipa asta România e preocupată de soarta a două personaje: primul ministru şi preşedintele. Oarecum paradoxal, deşi aşa cum o să spun în ultima frază a acestei postări nu e chiar aşa, nu ăştia doi indivizi contează, ci alţii.
Hai să vedem despre ce e vorba: acum câteva săptămâni, în plin scandal Mang, Comisia de Etică a Ministerul Educaţiei este reformată, fiind înlocuită cu alta. Nu e prea clar de ce, dar e clar că acum avem alţi arbitri care să decidă dacă vremelnicul ministru al educaţiei de la Oradea a plagiat sau nu. Aflăm între timp că, în principiu, plagiatul e un sport obligatoriu în catedra cu pricina de la UO, universitate unde altfel există cel puţin un sociolog remarcabil (ştie el cine), dar şi multe acţiuni îndoielnice.
Întâmplarea face ca, doar câteva zile mai târziu să se declanşeze scandalul în care primul-ministru este acuzat că ar fi plagiat timp de 82 de pagini din cele 300 şi ceva ale tezei sale de doctorat. Cu alte cuvinte ar fi furat 25%. Primul ministru e şeful ăluia de a schimbat (ilegal spun unii) componenţa Comisiei de Etică. Evident, suspiciunile planează în aer. E greu de crezut că primul ministru nu ar fi ştiut ce se pregăteşte. În caz contrar ar fi clar că nu are ce căuta ca prim ministru. Să fie oare schimbarea componenţei Comisiei de Etică legată de publicaţiile unei reviste academice care nu se ocupă, aşa cum pare a crede primul ministru, doar cu natura?
La urma urmei nu are prea mare importanţă, exceptându-i însă pe noii membri ai Comisiei de Etică. Universitari, aceştia se trezesc într-o situaţie fantastic de complicată. Sunt chemaţi să repare prestigiul în pericol al unei țări de la periferia Uniunii Europene. Nu tocmai colonie, dar aşa, un soi de Vişeul de Sus, departe de capitală, aproape exotică pentru cei ce nu trăiesc în spaţiul carpato-danubiano-pontic, şi care, evident, nu prea au habar de existenţa unor oraşe precum Constanţa sau Iaşi, ca să nu mai zic de Vinţu de Sus şi Berceni. Dar care aud clar că primul ministru e acuzat de plagiat, că guvernul său a schimbat arbitrul (Comisia de Etică) în timpul meciului şi că acum încearcă să subordoneze Curtea Constituţională (CCR) şi să demită preşedintele. Nu contează dacă acestea sunt adevărate sau nu, dacă CCR e un instrument aservit sau nu puterii, dacă preşedintele e sau nu un autocrat. Tot ce contează e imaginea de ansamblu, care e devastatoare.
Iar ei, membrii proaspăt numiţi ai Consiliului de Etică se trezesc că ei sunt cei ce pot repara sau distruge imaginea ţării. E practic prima şi singura lor decizie care contează cu adevărat, indiferent dacă oamenii pricep sau nu asta. E simplu. Nici nu contează dacă Ponta a plagiat sau. Un verdict de non-plagiat va fi privit din start cu suspiciune şi nu va fi legitim. Ar fi fost firesc ca membrii Consiliului de Etică să îşi dea demisia în bloc imediat ce au aflat ce caz au de judecat. Ar fi fost firesc ca un prim ministru onest să îi ceară ministrul neinspirat al educaţie să repună temporar în funcţiune vechiul Consiliu, pentru a evita suspiciunile.
Nu s-a întâmplat niciuna dintre astea. Acum e vorba de o mână de oameni care trebuie să restabilească onoarea unei țări de la marginea Europei, care indiferent cât de marginal şi minoritar sunt, e şi ţara mea. Dacă Ponta nu a plagiat, e nasol: dacă spun asta, decizia lor e complet nelegitimă, date fiind împrejurările în care au fost numiţi membri în consiliul cu pricina. În cazul acesta ar trebui să îşi dea demisia şi să ceară ei ca vechiul consiliu să judece speţa. Dacă a plagiat e mai simplu: pot spune lumii întregi că Primul Ministru e un hoţ şi că e cazul să îl schimbăm. În ambele cazuri am arăta lumii întregi că suntem onorabili şi am intra imediat în Schengen. Altfel, suntem din nou pe fărașul istoriei.
Încerc să mă pun în pielea unui membru al Consiliului Naţional de Etică. Încep să simt o presiune apăsătoare. E responsabilitatea faţă de ţara mea, faţă de propria mea fiinţă. O decizie greşită înseamnă dezonoare, chiar dacă pentru moment ar duce la mărire. Dacă spun că Ponta a plagiat şi asta e fals, vor ridica pe moment în slăvi, dar voi fi deja un cadavru pentru generaţiile următoare. Voi fi cel ce a adus acuze nedrepte unui prim ministru onest. Dacă primul ministru rămâne în funcţie, ceea ce nu e exclus, am îmbulinat-o de-a binelea! Dacă spun că nu a plagiat şi asta e fals, devin un simplu lingău, iar ţara mea o suburbie fără onoare; când merg la conferinţe internaţionale (parte a meseriei de universitar), se vor uita ăia la mine ca la cea mai josnică specie de pe Terra. Numele meu şi al familiei mele va fi mereu mânjit de suspiciuni. Copii mei vor mereu copii ăluia care a făcut scăpat un hoţ şi a dus ţara de râpă. Asta se va întâmpla şi dacă nu a plagiat şi eu declar asta. Cel mai simplu ar fi dacă a plagiat şi noi decidem că a plagiat… Sau dacă găsim un chiţibuş avocăţesc să zicem că nu a plagiat, chiar dacă ştim că a făcut-o. Asta ar fi legal, dar nu ar fi moral. Moral este ca hoții să fie pedepsiți, indiferent ce portițe lăsa deschise legea din 2003 sau din 1234. Iar morala e cea pe care ar trebui să o apăr aici. Asta dacă ea contează cu adevărat pentru mine. Asta dacă imaginea României contează cu adevărat pentru mine. Asta dacă lumea îşi dă seama că EU, membru al Consiliul Naţional de Etică, sunt cel care trebuie să apere acum onoarea țării mele.
Pentru că, în clipa asta, România depinde decisiv de verdictul unei Comisii de care cvasimajoritatea nu au auzit până în urmă cu trei săptămâni: Consiliul Naţional de Etică. Iar ETICA e o chestie care ne poate confirma prezenţa în Europa sau ne poate trimite undeva departe, acolo unde am mai zăcut câteva sute de ani …
Ies din pielea membrului CNE. Realizez că trebuie să încerc să pun pe membrul acestui consiliu presiunea care să îl ajute să ia o decizie onestă. Şi postez aici. Sper să ajute.
Pentru că societățile, iar România nu face excepție, sunt formate din numeroși indivizi, și nu sunt simple jucării ale unora vremelnic definiți drept Prim-Ministru sau Președinte: România suntem noi toți, nu Băsescu sau Ponta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu