Minoritar

În aprilie 1990 am fost la un pas de a mânca bătaie la mitingul opoziţiei. Cele trei partide istorice îşi prezentau candidaţii pentru Prahova în primele alegeri libere după mai bine de 50 de ani. Totul se petrecea pe platoul din faţa Casei de Cultură a Sindicatelor din Ploieşti. Noi eram o mână de oameni. Cam o sută. În jurul nostru erau cam la fel de mulţi poliţişti, foşti miliţieni. Pe atunci nu existau jandarmi. În jurul poliţiştilor erau susţinătorii puterii. Aruncau cu ouă. Fie văzuseră reclama de la TVRL (Televiziunea Română Liberă), cea cu „două ouă, energie pentru o zi!”, fie, aşa cum spunea zvonul, la sediul FSN aflat în apropiere, la parterul clădirii „Şapte Etaje”, se distribuiau ouă. Şi linguri de lemn, confiscată din piaţa din spatele Halelor. FSN e partidul acela care avea să promoveze drept miniştri oameni de soi, precum Năstase şi Băsescu.

Am plecat de la miting cu câteva minute înainte să înceapă bătaia. Am scăpat nevătămat, aşa cum s-a întâmplat şi cu prietenii mei, colegii de clasă. Aveam 18 ani. Era prima întâlnire violentă postcomunistă la care asistam oarecum pe viu. Era un semn că eram în minoritate într-o ţară intolerantă, dar pe atunci eram prea idealist pentru a nu crede că se poate schimba ceva.

Şi s-a schimbat. În 1996, de exemplu, am votat PNL-AT. Vorba lui Cristi care mi-a zis pe atunci că ăia de votăm cu PNL-AT ne cam ştim între noi. Înotam ămpotriva curentului, nu votam nici CDR, nici FDSN. În 1996-1998 am fost convins că Ciorbea este o nulitate frustrată. Sunt la fel de convins de acest lucru şi acum. Mulţi credeau însă că individul cu pricina e un geniu. Se lăuda cu faptul că fusese şef de promoţie în facultate. Un tocilar obtuz, în opinia mea.

În 2000 ar fi trebuit să votez la locale în Bucureşti. Ar fi trebuit să aleg între Băsescu şi Oprescu. Merdre! Noroc că nu eram în ţară! L-aş fi votat pe Oprescu: nu mi-au plăcut niciodată autocraţii. Îmi amintesc că Lucian îmi zicea pe atunci că nu pricepe cum aş putea vota un FSN-ist. Câteva luni mai târziu mergeam să îl votez pe Iliescu, ca nu cumva să mă trezesc în ţara lui Vadim!

În 2004 a fost teribil de greu la preşedinţie, în turul II. A trebuit să votez din nou autocratul mai mic, pe Băsescu. Pe când toţi se aruncau orbeşte în braţele noii puteri, lăudându-o că e inteligentă, eu eram din nou minoritar. Minoritar total, nici cu puterea, nici cu opoziţia. Mă îndoiam că e corect ca DA să facă guvernul: pierduse alegerile. Spiritul Constituţiei spunea că PSD trebuie să propună un prim ministru. Preşedintele folosea însă chiţibuşării avocăţeşti ca să propună ceea ce tot el avea să denumească drept „soluţia imorală”.

Guvernul Năstase subordonase presa prin şantajele legate de distribuţia de contracte publicitare. Cel puţin aşa se spunea în jurul meu. Preşedintele Băsescu era şi mai rău: distrugea constant credibilitatea Parlamentului, singurul garant autentic al democraţiei. Dar lumea era fericită. Aveam creştere economică, adică pâine. Aveam 325 de parlamentari de tras în ţeapă. Adică circ. Ca pe vremea lui Carol al II-lea, nu-i aşa?

Băsescu avea să câştige din nou preşedinţia. De astă dată în faţa prostănacului. Eram din nou minoritar. Atât de minoritar încât până şi Iliescu devenea simpatic în raport cu ce vedeam că se petrece.

La Educaţie numiseră un ministru care se bătea cu pumnul în piept că e şcolit în vest. În fapte însă, intenţiile bune se transformau uşor-uşor în opţiuni dubioase. Guvernul Năstase dusese la rang de normă evitarea parlamentului prin ordonanţe de urgenţă. Asta fusese una din acuzele PNL şi PD. Guvernul Boc brevetase propria sa experienţă originală: asumarea răspunderii. Prima dată mi se păruse interesant, era un experiment la care speram prin 1993, în timpul lui Stolojan. A doua oară deja era o încălcare flagrantă a spiritului constituţiei. Legi fundamentale precum cea a educaţiei sau cea a sănătăţii trebuiau dezbătute de societate, altfel nu puteau fi implementate. Nu asta era însă poziţia majorităţii. Vorbesc aici şi de majoritatea parlamentară şi de populaţie. Curtea Constituţională, docilă, aproba orice, aşa cum aprobase şi cele N la puterea Ţ mandate ale lui Ion Iliescu.

Demiterea lui Băsescu în 2009 ar fi fost îndreptăţită în opina mea. Omul încălca flagrant legile bunei cuviințe, ca să nu mai zic de democraţie. „Ţigancă împuţită” şi „păsărică” ar i fost de ajuns. Românii iubeau însă bădăranii. Da, eram minoritar.

Nu m-am bucurat la venirea la putere a alianţei USL. Dimpotrivă, m-a uimit prostia acestora de a accepta guvernarea şi de a nu forţa alegeri anticipate. Comportamentul anticonstituţional al Guvernului Ponta m-a ororizat la fel de mult ca şi Guvernarea Boc. Sau Guvernarea Ciorbea. Până şi Văcăroiu mi se pare azi un tip decent în comparaţie cu urmaşii săi mai sus amintiţi. Pe Văcăroiu tata îl antipatiza puternic. Pe Mang şi Ponta, hoţi prin definiţie (asta e plagiatul: hoţie pe faţă) probabil i-ar fi urât cu înverşunare. A scăpat de asta, a murit pe neaşteptate acum câţiva ani.

Prin 2007 sau 2008 am fost la o emisiune la TVR. Aveam de a face cu un susţinător înfocat al Catedralei Nemurii Neamului (un alt punct în care sunt minoritar). Individul, jurnalist, ulterior parlamentar (ofensă maximă: din partea judeţului meu :(((), semidoct cu pretenţii intelectuale, şi acum susţinător înfocat al proiectelor autocratice băsesciene, dar pretinzându-se şi atunci şi acum drept garant al democraţiei, a tăcut abia când am adus în discuţie participarea mea la primul eveniment amintit mai sus. Ce importanţa mai avea acesta după aproape 20 de ani??

Asta e ţara mea, o ţară în care am fost şi rămân minoritar. Acum votez cu toate mâinile împotriva plagiatorului Ponta şi a autocratului Băsescu, aşa cum am votat împotriva Adrian Năstase şi Ion Iliescu, aşa cum nu mi-a plăcut aroganţa lui Nicuşor Dan (un program gol, dar pretenţii de mare gânditor), aşa cum mi se pare că PNL are un preşedinte nepotrivit. Mă uit pe analiza lui Barbu Mateescu şi văd că de fapt nu mă regăsesc defel în categoriile de acolo, aşa cum se întâmplă cu aceia care „ne cam ştiam între noi”, şi care par a avea şi azi păreri apropiate de cele expuse mai sus. Asta e, îmi place sau nu, sunt minoritar. Voi vota la referendum împotriva Băsescu şi voi susţine din răspunderi eliminarea lui Victor Ponta din viaţa publică. Cred că aşa se construieşte o societate democratică: penalizând pe cei ce încalcă legea. Altfel nu se poate. Şi nu aveţi încotro, trebuie să suportaţi minoritarii, chiar dacă vă deranjează constant prin existenţa lor, și nu sunt neapărat frizeri, plagiatori sau autocrați ;)



PS. La postarea asta a mers un Histoires Sans Paroles de la Harmonium (dacă nu ştiţi, asta e o trupă psyhedelică care s-a desfiinţat după 4 albume, constatând că deja a spus ce avea de spus, ceea ce le doresc şi lui Ponta şi Băsescu) şi un Leffe Radieuse (ca să radieze optimism), băut pe îndelete la cele 8,5 grade ale sale, că doar nu încurajez alcoolismul, minoritar fiind ;). Ah, pe la sfârșit merge și un EL&P, cu "Lucky Man" (nu mai dau link, că e clasică :p)

0 comentarii: