Sâmburi

“Uite ăsta are unul!” îmi spuse Irina astăzi arătând către sâmburele negru ce trona pe felia ei.
*
Povestea începe însă mai demult, o poveste „de pe vremuri”, cum ar zice Irina. Şi începe simplu: a fost odată ca niciodată un om care avea o căruţă. O căruţă obişnuită, cu un cal putere, cu roţi de cauciuc, care se târâie încetişor pe străzile toropite de soare. Strada principală şi cea care duce la biserică sunt asfaltate. Restul, drumuri obişnuite, drumuri de praf. Omul strigă ceva. Aveau să treacă ceva ani în care să îl aud pe el sau pe alţi ca el, vară de vară, strigând acelaşi lucru. Poartă o pereche de pantofi negri, găuriţi de multă vreme, pantofi cenuşii, strălucind de atâta purtare, o cămaşă în carouri negre, albastre, roşii şi albe, duhnind a transpiraţie, de parcă ar veni din Evul Mediu, când oamenii se recunoşteau după miros. Ştiu asta chiar şi fără să mă apropii de el. Îl voi privi ani de zile de la distanţă, în fiecare vară. Mămaia va ieşi la poartă sau îl va striga chiar din curte. Se va târgui niţel şi se va întoarce cu braţele pline. Omul şi căruţa vor continua să se prelingă pe străzile satului, prin aceeaşi căldură toropitoare ce înmoaie asfaltul şi azi. Glasul lui îmi răsună şi acum în urechi. Satul a rămas acolo, în periferia Ploieştiului, 15 minute cu autobuzul până în centrul oraşului. Casele s-au mai schimbat, sunt acum şi alte străzi asfaltate în afara celei principale, care şi-a schimbat numele, împrumutându-l pe cel al tatălui meu.
***
Feliile mele au trei sâmburi negrii. Irina găseşte doar doi.
***
„Haai la peeeeeeeeeeeeepeni-pepeni!”. Glasul ţăranului se îndepărta uşor, continuând să răsune minute bune în urma sa. Mămaia iubea pepenii. Minim trei pepeni mari sau patru medii, nu îmi amintesc să fi cumpărat vreodată mai puţini. Doi mergeau în pivniţă, la răcoare. Al treilea poposea vremelnic într-o găleată cu apă rece. Dacă pepenii erau mai mici, doi luau calea găleţii. Mai ales în a doua parte a anilor 1980, apa era o resursă rară. Nu urca sus pe deal, pompele nu o trimiteau cu suficientă presiune pentru asta. Mergeam jos, în vale, cu găleţi şi butoaie urcate pe un căruţ. Tata ducea căruţul. Alteori o făcea Mămaia, ducând câte o găleată în fiecare mână. Deh, comunism, autoritarism, chestii din astea dragi lui Ponta, Năstase şi Băsescu.
***
Pepenele fără sâmburi e dulce şi răcoritor. Numai bun pentru cele câteva zile mai toride (26 de grade) din Köln. Un pepene produs în Spania.
***
Irinei nu îi plac sâmburii. În România era mereu o luptă să cureţe pepenele de seminţele sale negre. „Pe vremuri”, sub bolta din fața casei, feriți de arșiță, ascunși de straturile de flori ce ne despărțeau de stradă, scoteam pepenele din găleata cu apă, mâncam şi scuipam sâmburii afară cu mare asiduitate. Sâmburii alunecau, adesea căzând pe sol. Toţi pepenii aveau câte un ţanc, o tăietură mică, făcută special cu cuţitul, pentru ca să poată vedea cumpărătorul că pepenele este copt. De la o vreme nu am mai mâncat pepene verde. Nu îmi mai plăcea. Îl preferam pe cel galben. Ţin minte că tata tot mă îndemna la pepene verde, dar nu se mai lipea de mine. O fi fost de la sâmburi.
***
Flash-back în flash-back: Pe la jumătatea anilor 1980, tata a fost preşedinte al comisiei de bacalaureat la un liceu de prin Bărăgan. Erau doar 128 de kilometri din Ploieşti, dar cu Dacia noastră vişinie şi cu traficul de pe drumurile de atunci asta ar fi însemnat cam două ore şi jumătate. A dormit acolo câteva nopţi, aşa cum avea să doarmă mai apoi şi la Piteşti, într-un hotel în care aveam să înnoptez şi eu, 25 de ani mai târziu. Atunci, în Bărăgan, cei de acolo l-au dus la pescuit. Povestea că îi puneau până şi momeala în undiţă. Îi explicau la ce fel de peşte merge momeala făcută din pâine şi mămăligă, la care merg râmele. Iazul gemea de peşte, aşa că pescuia cu un spor incredibil. Mâncarea era bună şi multă, iar gazdele îi făceau toate poftele. Între cei ce susţineau Bacul era şi copilul şoferului primului secretar de partid pe judeţ. De aici tratamentul ultra-generos de care se bucura comisia de bacalaureat, în ciuda faptul că absolventul cu pricina nu ar fi avut nevoie de pile pentru a promova.
***
De acolo, din Bărăgan, tata a adus cei mai mari pepeni pe care i-am văzut vreodată. Cred că cel mai lung avea măcar 75 de centimetrii lungime, dar toate neamurile sale erau la fel. Parcă ni s-a spus că erau pepeni pentru export. Erau buni, răcoroşi. Atunci am aflat, de la tata, că cei vernil, lunguieţi, vărgaţi cu dungi longitudinale de un verde închis au numele lor: pepenoaică. Însă nici cei obişnuiţi – verde închis, aproape sferici, cu un moţ în vârf de la vrej, nu se lăsau mai prejos ca dimensiuni.
***
Irina nu avea cum să fi văzut pepenii acelor vremuri. Pe Mămaia nu a cunoscut-o, a murit cu câteva luni înainte ca Irina să vină pe lume. Se născuse cu 82 de ani înainte, în sezonul pepenilor. În certificatul de naştere scria 1 august, dar spunea că data nu e sigură, probabil se născuse câteva zile mai devreme. O înscriseseră în registrul de naşteri când îşi amintiseră (probabil între timp mâncaseră nişte pepeni!), dat fiind şi faptul că bunicul meu, tatăl ei, era de meserie primar în sat. Tatăl meu, ginerele ei, cel care acum este un simplu nume dat unei străzi, se născuse şi el în august. Glumea spunând că ar fi fost 23 august. Anul era chiar cel cu pricina, dar ziua era de fapt mai spre începutul lunii.
***
În satul acela pepenii erau importaţi. Solurile şi clima nu le era prielnică în sat, de aici şi căruţaşul venit din sud cu ai săi pepeni şi al său cal. Oamenii cumpărau pepeni de la cei ca el sau de la piaţă.
***
În anii 1980, o mulţime de oameni din Ploieşti au mers să lucreze în Africa de Nord, mai ales în Maroc. Regimul comunist român hotărâse să susţină zona respectivă cu resurse umane. Profesoara de geografie pe care am avut-o în clasa a VI-a (sau în a V-a?) ne povestea cum mersese cu maşina prin Africa, la marginea deşertului şi pe la marginea sa şi cum pepenii erau veneraţi pe acolo.
***
Toţi pepenii aceia „de pe vremuri” aveau sâmburi negri din plin. Pepenii aceştia de îi mâncăm azi în Köln sunt nişte soiuri noi, evoluate. Ani de zile am tot auzit în România că fructele şi legumele româneşti sunt cele mai bune, că pepeni ca la Dăbuleni nu mai există, că doar produsele noastre sunt cu adevărat naturale. Socrii mei, spre exemplu, ne-au furnizat astfel de gânduri, mai ales legate de roşii. Ce credeţi că au luat de curând din Köln, să mănânce la întoarcere, în România? Roşii!
***
Mă întreb însă cum ar arăta o lume în care pepenii nu ar avea deloc sâmburi, precum bananele. Ar fi şi ei în pericol permanent de dispariţie? Sau acest lucru să fie eliminat de diversitatea de specii, oglindită în varietatea fantastică de la magazin? (mai tot timpul anului ai de ales între trei feluri de pepene verde, incluzând un ‚mini-melone’, numai bun pentru două persoane sau chiar una singură, mai pofticioasă, iar pe post de pepeni galbeni găseşti - Galiamelone, Hönigmelone, Cantaloupe-Melone, Charentais-melone, Futuro-melone). O diferenţa mare faţă de acel „Hai la pepeni-pepeni!” din urmă cu 30 de ani.


Köln, 4.08.2012

0 comentarii: