Sase dintre cei zece procurori care vizau sefia Parchetului general sau a DNA au plagiat
Păi ăsta deja e sport naţional la jurişti. Şi spune ceva despre norma care există în domeniul respectiv: fiecare fură cât poate de la alţii şi apoi aplică justiţia.
Iar a doua normă, un pic naivă, ar fi că nu au încredere în propriile puteri şi atunci merg pe căile bătute: reproduc ce au zis alţii ca să fie siguri că nu au greşit.
Pe de altă parte, un bun prieten jurist, fără doctorate şi plagiate la activ, îmi spune că justiţia din România este marcată de dificultăţi în a aplica regulile simple ale jurisprudenţei: cazuri aproape identice primesc sentinţe uneori opuse, date fiind interpretările diferite aplicate legii de către magistraţi. Probabil că magistraţi ajung doar cei ce nu fac copy-paste. Sau nu sunt în stare să facă copy-paste?! Sau poate că procurorii, de felul lor, sunt oameni care doar vor să se dea importanţi, cu orice preţ, nu sunt neapărat oameni ai legii?
De ce oare îmi vin în cap numai ipoteze negative legate de procurori. S-o trage de la cel mai slab prim-ministru al României post-decembriste, tot procuror de felul său (Victor Ciorbea)? Sau de la un altul, tot procuror, tot prim ministru, acesta şi plagiator, şi tot Victor pe numele său?
3 comentarii:
Sistemul nostru îngăduie o foarte mare libertate judecătorilor în a lua decizii, fără a fi ţinuţi la a respecta deciziile anterioare ale altor judecători. Cu alte cuvinte, precedentul legal este un izvor de drept cu o forţă mult mai mică decât actul normativ sau legea. Spre deosebire de common law, unde pentru a da o hotărâre divergentă cu precedentul existent, judecătorul are a arăta că cazul în discuţie este diferit de cele anterioare gata judecate.
Nu spun prin asta că ar avea dreptate judecătorii români când dau decizii diametral opuse, sunt convins că e perfect posibil să fie vorba ori de corupţie fie de incompetenţă. Dar voiam să subliniez că sistemul îngăduie prin construcţie această situaţie.
"Sistemul" nu este impus nici de ingineri, nici de măturători, nici de medici, nici de zugravi sau florărese. El reflectă opţiunile experţilor în domeniu, adică juriştii români.
Chiar dacă sistemul o permite, eu mă întreb ce stimulent ar avea un judecător să dea altă decizie decât cea dată de predecesorii sau colegii săi în cazuri similare. Ar putea fi o neîncredere totală în capacitatea acestora de a judeca. Ar putea fi credinţa că el este mai deştept decât toţi ceilalţi. Ar putea fi lenea de a se documenta în privinţa precedentelor existente. Sau incapacitatea de a găsi similarităţile.
Iar cei care au făcut sistemul au găsit probabil că una dintre motivaţiile de mai sus este justificată.
Sau poate o fi o altă motivaţie care îmi scapă...
Ei, era o vorbă pe internet, cum că "don't suspect malice where simple incompetence can explain things".
Mă îndoiesc că judecătorii stau să se informeze foarte adânc cu privire la sentinţele date în alte părţi ale ţării. Vorba ceea, sunt suficient de plini de dosare cât să aibă ce munci pe 3 vieţi, mai să studieze şi pe cont propriu acasă le-ar lipsi.
Sarcina documentării cade în spinarea avocaţilor, care au tot interesul să se folosească de precedent dacă el există. Însă cum precedentul nu obligă, am oarece dubii că este exploatat la maximul său potenţial.
În orice caz, îmi declin competenţa, nu sunt un foarte bun cunoscător al realităţilor din sistemul judiciar :)
Trimiteți un comentariu