Există câteva discipline fascinant de frumoase, extrem de complexe, fantastic de utile, excitante intelectual, dar şi foarte accesibile publicului larg, prin familiaritatea subiectului. Semiotica, antropologia, științele comunicării sunt astfel de domenii. Sociologia şi științele politice nu sunt nici ele departe.

Accesibilitatea acestor științe are asupra lor un efect de bumerang. Pe de o parte le asigură o largă piaţă de desfacere. În lumea academică contemporană, ca şi în trecut de altfel, este important să convingi societatea că produsele tale sunt utile. Altfel nu primeşti finanţare. Principiul implică erori de neincluziune, riscând să lase subfinanţate domenii de nişă ce încă nu au atins masa critică pentru a fi recunoscute drept esenţiale. Cu toate acestea el se dovedeşte un instrument destul de eficace pentru cei ce trebuie să aloce resursele destinate cercetării, astfel încât societăţile să prospere material şi cognitiv.

Implicaţia imediată ar fi că științele amintite au un bun motiv de a justifica finanțarea: oamenii consuma produsele lor intelectuale.

Apar însă doua probleme: devaluarea şi ermetismul.

Devaluarea este ușor de explicat. Accesibilitatea obiectului de studiu, unul pragmatic, familiar oricui prin interacţiunea din viața de zi cu zi, ușor de înţeles, va lasă senzaţia că e facil să studiezi astfel de discipline. Expansiunea educaţiei superioare este de altfel însoţită de o explozie a studenţilor ştiinţelor în cauză. Inevitabil va apărea o diminuare a calităţii medii a predării (nu va gândiţi la cazul universităţilor de top, deşi şi acestea sunt expuse procesului): elevii mai slabi vor opta în mod natural pentru facultăţile care par mai uşoare. (aceasta este o lege simplă în sociologia educaţiei, nu are rost să o argumentez aici). Şi în afara universităţii calitatea medie a produselor ştiinţelor despre care vorbesc se va diminua prin inflaţia de subproduse ale mulţimii de absolvenţi mai slab pregătiţi ca în trecut.

Facultăţile au multe opţiuni de reacţie. Două sunt însă mai probabile. Prima ar fi să pice repetat mulţi dintre studenţi, reducând astfel publicul ţintă şi diminuând implicit finanţarea curentă şi potenţială. A doua, mai simplă, este să reducă nivelul, preferând eventual o selecţie ulterioară, la nivel de doctorat. A doua soluţie e cea atractivă, însă ea conduce la o invazie de absolvenţi de o calitate mai redusă. Ei vor defini imaginea ştiinţei cu pricina (iar reprezentarea aceasta va ghida ulterior modul de alocare fondurilor de cercetare între discipline şi facultăţi). În prezent, aproape oriunde în lume, ne confruntăm cu un astfel de fenomen. Mai mult, o parte din aceşti absolvenţi mediocrii au devenit universitari ce instruiesc noi generaţii de învățăcei. Fenomenul este mai puţin vizibil în societăţile unde inegalitatea mai redusă a veniturilor face cariera universitară să fie în continuare atractivă în sine, şi nu pentru apelul la tertipuri care să umfle exagerat de mult veniturile totale. (România nu face parte dintre ţările cu inegalitate scăzută)

Ermetismul, în acest context, este un soi e reacţie elitista. Pentru a arăta că produsul lor este cu adevărat sofisticat, în ciuda aparentei accesibilităţi, dar şi pentru a atrage studenţi dintre elevii mai bine dotaţi intelectual, va apărea tentaţia de a folosi un limbaj cu încărcătură simbolică specială. Va fi un limbaj aproape codat, savant, în care mesajul va fi acoperit de încrengături adesea imprevizibile. Vor fi fraze lungi, în care subiectul este adesea abscons. Vor fi introduse concepte vag definite, însă afirmate răspicat în construcţii ce proclamă adevăruri absolute şi îi desfid pe cei care nu le stăpânesc cognitiv. Se va vorbi de gnoseologie şi teleologie, iar metateoria non-reflexivă va defini standardul în domeniu. Eventual se vor arunca enunţuri eshatologice împănate cu temeni de rară circulaţie în limbajul comun, pentru a indica atribute estetice.

Consecinţa simplă va fi încetinirea progresului în ştiinţa respectivă. Va fi o banala problema de timp disponibil: producerea limbajului codat şi decodarea acestuia vor consuma ore bune pentru cercetătorii din domeniu. În plus, deşi produsele vor constitui obiecte de artă, la propriu, în multe cazuri va apărea riscul ca în spatele lor să nu se afle mesaje veritabile, ci simple baliverne. Urmarea? Lipsite de instrumente de atestare a autenticităţii contribuţiei la cunoaştere şi cu un progres frânat substanţial, astfel de ştiinţe se vor confrunta cu diminuarea finanţării. Nimănui nu-i place să cumpere produse dubioase, chiar dacă ştie că unele dintre ele sunt perle sui generis.


Totul pare un mecanism de feedback, o enorma buclă de reglare, prin care societatea îşi asigură echilibrul şi evită riscul unor schimbări bruşte pe o singură dimensiune...


Asta dacă societatea este suficient de matură. Altfel nu sunt excluse bucle în care o elită dubioasă cumpără produse spirituale pe care le defineşte drept înalte, se făleşte cu kitschul lor, îl proclamă drept adevăr absolut şi îl finanţează regeşte. Reacţia societăţii poate fi pe măsură: elita este deposedată de obiectul de joacă şi vin la putere non-elitişti profund materialişti, traditionalişti în spirit şi cu definiţii originale ale democraţiei. Din punctul meu de vedere ambele categorii sunt de blamat, însă prima, cea care se va pretinde „intelectuală”, este mai primejdioasă: fiind altceva decât pretinde, iar ceea ce se pretinde a fi sună a calea către dezvoltare autentică, pur şi simplu stopează progresul pe un termen mai îndelungat.

Vi se pare că aici, la final, am descris România de azi? Dacă da, nu v-aţi înşelat şi probabil înțelegeți de ce am avut nevoie de un lung preambul.


[Precauţie: am scris acest text pe e-book reader, într-un tren, şi deşi am mai corectat la el, cu siguranţă au mai scăpat greşeli de ortografie. Dacă le observaţi, vă rog să nu ezitaţi să îmi spuneţi. Mulţumesc anticipat!]

0 comentarii: