Meteora

Din faţa altarului vine o voce fermă, feminină. “Ştiţi de ce iconoclastul a zugrăvit astfel pe fecioara neprihănită?” Se lasă câteva momente de linişte. „Nu ştiţi niciunul?” Pauza subliniază retorica. „Aş fi mulţumită dacă aţi reţine trei lucruri: …” Ascultători, turiştii, cam 40 la număr, dau umili din capete. Bărbaţii poartă bermude, însă nu din cele înflorate, ci în culori neutre. Nu au voie în pantalon scurţi. Femeile au braţele şi picioarele acoperite de şalurile urâte din cele care se distribuie la intrare. Vocea femeii spune explicaţii pe un ton răspicat ce solicită supunere.


Desfrâul nu este permis în mănăstirea din vârful muntelui golaş. Cândva, pentru a ajunge aici îţi încredinţai viaţa în mâna călugărilor. Nu existau scări, nu existau poduri. Sunt mai bine de 100 de metri de la baza stâncii, în fapt o bucată de sandstone ridicată de pe fundul mării cu mii de ani în urmă şi până la mânăstirea din vârful ei. Călugării, toleraţi de turci, aruncau frânghii şi te ridicau sus. Dacă li se părea că eşti suspect te lăsau să cazi în gol.


Un rege sârb s-a călugărit în urmă cu sute de ani şi a venit aici, în una din mănăstirile din Meteora, donând toată averea comunităţii monastice. Mă gândesc că o fi fost vrăjit de peisajul absolut fascinant, de neratat în opinia mea.


În prima încăpere a bisericuţei din mănăstire sunt doi preoţi greci, vizitatori. O aroganţă specifică preoţilor ortodocşi atotcunoscători, deţinători ai adevărului absolut. E imposibil să nu o vezi, să nu o recunoşti (asta nu înseamnă că nu am văzut şi preoţi umani, inteligenţi, cei doi greci se încadrează însă perfect în acel patern al aroganţei atotştiutoare al preoţilor ortodocşi).


În faţa altarului, fătuca blondă, cu tricoul cu barete ce îi lasă părul să se răsfeţe pe umerii goli, cu siguranţa ei şi stilul răstit de învăţătoare din perioada comunistă ce se zdroșește la nişte elevi puşi în bănci pentru a învăţa obedienţa, îşi continuă reprezentaţia. O chem pe Mălina să o vadă, încercând să nu se vadă că vorbesc româneşte. E în mine un amestec de stupefacţie, oroare, amuzament, ruşine. Nu ştiu dacă să râd sau să plâng văzând atâta înapoiere. Turiştii aceia au plătit bani buni să ajungă aici, au mers un drum lung cu autocarul ca să fie snopiți cu vorbe, al căror conţinut informaţional este de altfel redus. Nu aud nimic nou faţă de ceea ce citisem în Lonely Planet. Aud în schimb pilde bisericeşti cu nemiluita. Dar turiştilor le place şi ceea ce aud şi modul în care sunt trataţi.


Ne desprindem să admirăm priveliştea cu adevărat fascinantă a Meteorei. Sunt formaţiuni muntoase rezultate din încreţirea fundului mării, pe când aici era o mare. Sunt prin urmare munţi de fund de mare topit, având consistenţa şi culoarea macadamului. Munţi golaşi, fără nici urmă de vegetaţie pe coaste. Doar în vârf sunt mănăstiri şi copaci răzleţi. Localitățile din vale înfloresc din turism.


Incredibil de multe autocare cu români vin aici în pelerinaj. Limba română deţine probabil majoritatea absolută printre turişti. Habar nu aveam despre asta. Sunt femei şi bărbaţi, tineri şi vârstnici, în pelerinaj religios. Par că nu au timp să observe cu adevărat frumuseţea locului, mănăstirile sunt cele fascinante.


Dar nu, aceasta din urmă pare o impresie falsă. E un tur mai lung după cum aflăm. Revedem grupul cu fătuca blondă cu braţele dezgolite. Ea este ghidul lor atotputernic. Acum sunt în subsol şi le arată portretele grecilor importanţi ce au trecut pe aici. Mesajele ei au o tentă destul de pronunţat naţionalistă. Le arată un poet şi e spune că e un soi de Eminescu. „Să ţineţi minte asta, să ştiţi mâine când mergem pe insula unde s-a născut el!” le porunceşte. Mă aştept mereu să îi văd luând notiţe asudaţi, dar nimeni nu scoate notesul şi creionul…

Noi ne suim în maşina închiriată şi fugim, departe de aici, departe de lumea asta, spre soarele plajelor greceşti.