Aventuri în Parcul Izvor. Partea a II-a

Prima dată s-a întâmplat cu un an în urmă. A fost momentul celei de-a patra căzături cu rolele în sfertul de secol de când tata mi-a adus primele patine, de la Moscova, în 1979. Alte vremuri, alt Bogdan, alte chipuri, alte zâmbete.

Întâmplarea primordială e însă cea din vara lui 2014. Mă apropriam de ea fără să bănuiesc ce mă așteaptă. Era noapte, poate 12, poate 12:30. Stătea liniștită în mijlocul aleii, în ținuta ei oranj, cu care o vezi zi de zi, cu ochii sclipind în semiîntuneric. S-a pus în mișcare subit, chiar când părea că voi trece pe lângă ea. Prea iute ca să mă strecor pe marginea aleii, fără să ies pe iarbă. M-am speriat, am cotit, m-am răsucit cu 180 de grade, am luat-o în sens invers iute, îndepărtându-mă. M-am bucurat că după un mic dâmb am luat-o ușor la vale, accelerând. Am uitat că nu pot lua următoarea curbă așa de iute, dar am socotit repede să ies în afara parcului, pe trotuar, folosind urcușul ca să frânez. Viteza era însă prea mare, semaforul se pusese pe verde... Decât să sar pe carosabil, am preferat impactul cu gardul. Un gard cu bordură înaltă de beton, și grilaj de fier forjat în partea superioară. Capul, nasul, un dinte, barba, o tăietură pe picior, între genunchieră și patină. Noroc că aveam protecție. Poate era bine să am și la cap sau să mă fi aruncat în iarbă, mi-am spus privind-o cum se îndepărta. Oricum, după cum se vede am supraviețuit fără urmări vizibile.

Am revenit destul de des în parc. Am tot schimbat ora, dar, ca un făcut, o reîntâlnesc mereu. Dacă merg de la 11, apare și ea. Dacă merg de la 12, se ivește de pe aleea imediat următoare. Ne știm, ne salutăm tacit, ne înțelegem din priviri și … mai mult decât atât, ne simțim unul pe altul. Doar că nu vreau să o văd mereu. De fapt, aș prefera să nu o mai văd defel, dar știu că asta nu e posibil. E dreptul ei să fie acolo, să se insinueze în viața mea.

Duminică noapte, din motive florale domnești neprecizabile în public, am schimbat iar ora. Credeam că va fi o noapte calmă, fără noi complicații. Că fac cei 1o kilomtri și o șterg spre casă aproape invizibil.

Dar s-a ițit pe când abia ce-mi pusesem rolele, porneam GPS-ul și … Cred că GPS-ul a întârziat să aibă semnal chiar din cauza ei. A început să vină iute în spatele mereu. Am schimbat alea gonind, părea că am pierdut-o în parc, am dat o tură și m-am trezit din nou cu ea în spate. Am luat-o pe una din bretelele ce taie parcul în două, spre Podul Izvor. M-am dus către latura dinspre Strada Hașdeu, am revenit pe alea paralelă cu Bulevardul Națiunilor Unite și am avut-o dintr-odată în față-mi, cât pe ce să o cuprind cu brațele. Am trecut unul pe lângă altul aproape atingându-ne. Azi avea din nou ținuta portocalie și părea mai puțin suplă decât vineri, când era verde cu argintiu.

M-am dezechipat, am ajuns acasă, am făcut un duș și am adormit cu ea, mașina de gunoi, în minte. Oare de ce naiba m-a gonit în noaptea asta prin parc?