Este simplu să te pretinzi democrat și împotriva altora. E mai greu să fii democrat și să construiești bunuri publice, chiar și atunci când ești bine intenționat. E încă și mai greu ca în construcția propusă să îi incluzi și pe cei cu care nu ești de acord. Depinde de modernitatea culturală.

1. Salvatorii națiunii și tradiționalismul

Urmăresc de mult un grup dominat de oameni care vor să aducă schimbarea. Nu este primul astfel de grup. La urma urmei, dacă este să mă plasez la nivelul societății, și FSN a adus schimbarea, și CDR a adus schimbarea, și Băsescu a adus schimbarea. Deja mi s-a cam urât de oameni care vor să mă schimbă, să mă salveze sau să mă dezvolte. Prefer pe cei care au încredere că mă voi dezvolta dacă ne respectăm unii pe alții și comunicăm despre problemele noastre, comune sau nu.

Dar să revin la grupul de Facebook de care vorbesc. Administratorii sunt deschiși la minte și vor binele comunității. Pierd o grămadă de timp din timpul lor personal pentru a gestiona grupul în interesul tuturor și fac o treabă bună din acest punct de vedere.

Evident, sunt contra PSD, ca orice voluntar român care se respectă. Și ca aproape orice think-tank-ist român (cu mici excepții) sunt tradiționaliști, chiar dacă pretind altceva. Nu e nimic surprinzător sau de acuzat aici. Tradiționalismul este parte esențială a culturii române contemporane, mai e până intrăm în modernitate. (am scris cândva o carte despre acest subiect).

Pe grupul de Facebook despre care vorbesc, nu se face politică. Cu mici excepții: la ultimul referendum, cel cu familia, au fost înfierați cei care nu ar fi mers la vot. Dincolo de orice, era alegerea lor, iar o comunitate pretins democratică putea să o accepte în tăcere. Nu se face acolo publicitate electorală, dar candidații USR/Plus au voie să fie prezentați fiindcă, probabil, ... sunt de-ai noștri. Și, desigur, e voie să beștelești primarul. (nu știu exact cine e primar, tonul cu care e tratat mi s-a părut mereu ciudat)

Nu e singurul grup de genul acesta în care sunt membru, și văd multe elemente comune ilustarte în exemplul de care vorbesc.

Fără a fi suporter PSD, sunt iritat de astfel de acțiuni pentru simplul motiv că am fost mereu minoritar din punct de vedere al opțiunilor politice, trăind într-o țară unde radicalismele majoritare ale FSN/FDSN/PDSR/PSD/PD-Băsescu au fost mereu prezente. Prin urmare, nu văd de ce ai lovi în PSD doar fiindcă este acum minoritar în acea colectivitate. Nu văd de altfel de ce ai lovi în cineva verbal, indiferent cât de minoritar sau majoritar ar fi.

2. Exemplu pentru ceilalți?

Grupul cu pricina are o politică interesantă. A fi membru este condiționat de o anumită rezidență geografică. Dar a citi ce se scrie acolo este deschis tuturor. Motivația m-a uluit la început, dar a fost un bun prilej de învățare: „să ne urmeze și alții exemplul. Aici se dezbat lucruri importante, deci alții pot lua exemplu de la noi”. Apoi mi-am adus aminte de conspicuous consumption a lui Veblen. De ceea ce se petrece în zorii modernității. De nevoia de show-off a celor ce cred că au atins un anumit nivel de dezvoltare.

Povestea devine un pic mai complicată când acest lucru se petrece cu un grup de Facebook. Dacă postezi acolo, postarea apare și în feed-ul prietenilor tăi care nu sunt membri ai grupului și nu sunt interesați despre ceea ce discuți tu acolo. E ca și cum ai fi membru în asociația pescarilor și orice postare prin care întrebi alți pescari despre bălți, pește și momeli ar apărea în feed-ul iubitei tale, al mamei ei, al profesorilor tăi din liceu, al colegilor din Anglia și al medicului de familie.

În urmă cu ceva vreme, cam un an, a avut loc o dezbatere în grup pe tema acesta. Au avut câștig de cauză cei ce au optat pentru expunerea momelilor pe paginile soacrelor, ca să mă mențin în comparația de mai sus.

3. Noi vrem democrație, dar nu pentru căței

Zilele trecute, am vrut să postez o întrebare dacă nu ne răzgândim totuși. Postarea nu a fost aprobată de admin. Faptul în sine este neimportant. Dar motivul este plin de învățăminte.

Admin-ul mi-a trimis un mesaj destul de lung prin Messenger, explicând de ce nu aprobă postarea. Am apreciat faptul că a trimis mesajul. E semn că măcar a avut intenția unei explicații. Conținutul și conversația ce a urmat sunt savuroase. Mi-au amintit de Traian Băsescu, cel pentru care democrația a constituit doar o momeală de aruncat către popor.

Admin-ul a început prin a spune că a fost deja un sondaj pe tema asta: ”chiar a facut obiectul unul sondaj pe o perioada de o saptamana!


E interesant de spus că în postarea mea neaprobată spuneam și eu că a fost o astfel de dezbatere. Nu aveam de unde ști că admin-ul fusese deranjat de dezbaterea care se întinsese „chiar” pe o săptămâni. O săptămână, pentru o dezbatere ce se derulează prin comentarii la o postare oarecare de pe Facebook nu pare a fi chiar atât de mult. Oamenii au nevoie să schimbe opinii între ei, tocmai acesta este rolul acestor grupuri de Facebook, nu?

Pentru admin, logica era să acționeze în virtutea rezultatului „covarsitor în favoarea unui grup public”. Trecem peste faptul că grup public nu înseamnă neapărat că trebuie să îi pui la curent pe ceilalți cu chestiuni care nu îi privesc. La urma urmei omul avea o decizie și voia să o respecte. La urma urmei, de ce ai modifica o decizie deja luată? Astfel de lucruri se petrec în modernitate, dar nu în tradiționalism.

A explicat mai apoi adminul că între timp grupul s-a mărit „foarte mult si rapid”. Da, exact, senzația mea este că numărul de membri s-a dublat sau s-a triplat. Cu alte cuvinte, nou veniții nu au participat la dezbatere. Deci nici nu e cazul să își dea cu părerea, nu? Vorba lui Băsescu: „Cui nu-i convine este liber să plece!” Sau vorba celor care cred că cetățeni români de origine maghiară nu ar trebui să aibă drepturi, fiindcă au venit mai târziu pe teritoriul României.

Apoi, a mai explicat Admin-ul, este o „perioada cand ne apropiem de alegerile locale” iar grupul de care vorbim este „in primul rand al comunicarii” deci nu poate permite o discuție off-topic. Să ne lămurim, grupul respectiv este un grup în care se discută despre chestiuni locale, nu despre politică. iar alegerile nu înseamnă că viața se oprește ca să admirăm cum defilează candidații la primărie.

Apoi mi-a zis că regretă că nu poate aproba postarea, dar speră ca eu să rămân un membru activ al comuntății. Și a semnat cu numele său precedat de cuvântul „Admin,”. Probabil o fi crezut că sunt un membru mai nou și nu aștiu cine este Admin-ul.

I-am răspuns că înțeleg poziția sa, dar nu văd de ce postarea nu ar fi legitimă.

Mi-a replicat ferm: „Nu este o “cenzura” ci numai evitarea unei sterile discutii fara obiect!

Desigur, mă gândesc eu acum, ca așa-zis „membru activ al comunității” am probabil dreptul să nu zic nimic și să fiu etichetat drept inițiator de discuții sterile fără obiect. Și desigur aceasta nu e cenzură, ci doar o impunere a punctului de vedere. Că doar e campanie electorală.

Era momentul poate să ies din grupul acela și să ignor pretinsul democrat. Dar am zis să mai întind un pic coarda: „Desigur, mulțumesc pentru etichetare” a fost replica mea. M-a întrebat la ce etichetare mă refer, de parcă nu era evident. I-am spus că este o impolitețe să eticheteze problema ridicată de mine ca stârnind „discuții sterile și fără obiect”.

„Gresiti .Subiectul este steril,dvs ati ridicat corect dpdv tema. […]”

Mi-a cerut să nu fiu iritat fiind el mi-a explicat cu politețe cum stau lucrurile și îmi mulțumea pentru înțelegere.

Serios? Deci e vorba de o temă ridicată corect, dar care e sterilă. Oare cum o fi asta? Ce sofism o fi ca atunci când îi zici unuia că nu prea știe ce vorbește să îi spui că ai fost politicos? Ah, probabil că ar trebui să fiu înțelegător pentru că nu m-a înjurat?

Acum, vorbind serios, probabil că omul a prins o zi proastă. O zi proastă în care, în mod coerent cu acțiunile trecute, a arătat cum practică o democrație limitată. Și cum democrația nu înseamnă același lucru pentru toți.

4. Minoritatea tolerată și experții

Omul cu pricina e asemenea multor alți români. Asemenea majorității, în opinia mea. Nu este de blamat. Pur și simplu, a-și impune opinia, pentru domnia sa nu a constituit nimic anormal. Era în poziție de putere, eu eram un simplu pălmaș. Unul dintre mulți, deci dispensabil. Și minoritar, deci de două ori dispensabil. Mai mult, pentru felul domniei ale de a gândi, chiar mi-a făcut un favor: mi-a explicat de ce părerea mea nu contează. Și mi-a oferit și prilejul de a afla că inițiez discuții sterile.

Și are dreptate, pentru sisteme nedemocratice, discuțiile despre ce probleme comune, despre bunul public, despre ce putem face împreună sunt sterile. Mai utile sunt plângerile incriminatorii („ăștia fac rău!”) sau deciziile experților, care sunt de felul lor infailibili.

Partea proastă este că, în această perspectivă, dacă ne uităm la lucrurile despre care am tot scris academic, expertul eram chiar eu...


5. Opțiuni personale

Am trecut însă destul de des în România prin situații oarecum similare, în care cel ce avea de moderat o discuție a considerat de cuviință să își impună opiniile și a crezut că de fapt acel loc e cel în care ceilalți trebuie să execute ce dorește el. Nu am ieșit din grup, dar m-am dat la o parte, voi asista doar pasiv la ce spune pe acolo. Așa am procedat și în alte situații similare. Atunci când am sesizat abateri mai grave, dar tolerate de către ceilalți, am plecat din locul respectiv, așa cum am făcut-o recent plecând din o anumită comisie.

Nu știu dacă e bine sau rău și nici nu cred că există vreun „bine” sau „rău” în povestea aceasta. E doar opțiunea mea și sunt liniștit cu ea.


6. Calea spre viitor o trece neapărat prin populism?

Folosesc acest exemplu doar pentru a ilustra un proces mai larg despre care mă tot tentează să scriu de multă vreme: apariția noilor democrați, cu al lor comportament parțial democratic, cu nevoie de show-off, dar cu tendințe tradiționaliste, pe alocuri autoritare. Ascensiunea populismului se bazează și pe astfel de oameni, pe dorința lor de a face bine, pe voluntarismul lor. O situație similară a fost experimentată de Europa în anii 1930. Atunci aveam de a face tot cu trecerea de la modele tradiționale către modernitate, tot cu aparent haos societal care avea nevoie de ordine și de lideri luminați. Acum lucrurile sunt mai complicate, cu o trecere și spre post-modernitate, cu globalizare și, colac peste pupăză, cu Covid19. Voi reveni pe această temă, sper.

Full Text/Citeşte textul complet...



Universitatea are scop să ajute studenții să se integreze în viața obișnuită. Mai jos explic de ce a plagia, a nu respecta regulile constituie o abatere gravă de la acest scop.



Am povestit acum câteva săptămâni despre cum arată povestea plagiatului la studenți. Și am explicat care e poziția mea. Același tip de explicație l-am repetat la curs, ca să fie clar ceea ce era deja scris în descrierea temelor pe care le propusesem.

„Bună ziua.
Ce trebuie să fac pentru a trece la această materie?”



Povestea devine însă complexă când apare un al doilea plagiator. Domnia sa trimite primul proiect cu trei luni întârziere. Eu îl corectez în mai puțin de 24 de ore, în week-end, ținând cont de fapt că avea în ziua respectivă deadline la proiectul al treilea! Constat plagiatul, cu un gust critic discutabil: copiase o frază după cineva care susține că instituțiile culturale fac parte din sistemul de învățământ. De la această afirmație mi s-au declanșat alarmele...

Dar mai bine vă spun în ce constă proiectul: au de comparat între ele niște țări. Iau datele de pe net. Din surse pe care li le-am dat și au de comentat diferențele observate. Plagiatul e practic imposibil și inutil. Au de scris însă la început 1-2 paragrafe în care să justifice de ce iau indicatorul pe care îl aleg. Acolo excelează cei doi plagiatori: pac-țac au luat o chestie de pe net și au primit 0 puncte.

Proiectul al doilea constă în a reface prima parte în urma comentariilor primite și să mai adauge o bucățică. Ar fi trebuit predat imediat după Paște! Proiectul al treilea este refacerea textului în urma comentariilor, scurtarea sa, astfel încât să fie foarte sintetic, și adăugarea unei alte părți.

Se adaugă apoi o parte legată de participarea activă la cursuri, inclusiv pe forumul cursului și asta e nota.

Toate aceste condiții au fost clare de la bun început, exceptând faptul că proiectul al doilea ar fi arătat altfel dacă nu intervenea Covid19.

Domnul student de care am pomenit în debutul acestei postări, adică al doilea cu plagiatul, a ignorat instrucțiunile de scriere a proiectului, a trimis cu 3 luni întârziere (teoretic degeaba, dat fiind că există un mecanism de penalizare în caz de întârziere: „Ca la toate proiectele, așa cum am anunțat de la bun început, este vorba de -5% depunctare pentru fiecare 12 ore de întârziere.” E scris în slide-urile aferente primului curs. Slide-uri postate în site-ul cursului. Dar, așa cum am făcut-o și cu alții, redusesem penalizarea la doar un punct din cele 20 alocate proiectului.

O să mă criticați poate pentru că penalizam întârzierea. Dar când o faceți, gândiți-vă cum e atunci când electricianul întârzie? Sau când colegul dvs. vă trimite un raport cu patru zile mai târziu?

Și studenții aceștia vor fi parte din viața reală, pot fi furnizorul vostru, colegul vostru, cel care vă aduce coletul cu cadoul persoanei iubite. Cum ar fi să vină cu o zi după aniversarea primului sărut?

Sau cum ar fi să plătiți 1345 de lei pentru o soluție și să primiți copy-paste din primul rezultat al unei căutări pe Google?

Iar apoi să vi se ceară să plătiți pentru asta?


Universitatea are menirea de a reproduce condițiile din viața reală, Pașii mei au fost simpli: i-am condus către potențiale explicații ale incidenței diferențiate ale Covid19. Predau la urma urmei sociologie comparată.

Iar „plata” în acest caz era nota. Aveau toată libertatea de a se inspira de unde voiau. Era clar că unii vor lucra împreună. Exact ca în viața reală, puteau întreba un prieten. Puteau suna publicul. Și fix ca în viața reală, aveau de furnizat o soluție originală.

Domnul student de care am început a povesti, a copiat o chestie cel puțin discutabilă de pe net. Apoi a repetat-o în al doilea proiect. Evident, a avut scuza să mi le trimită la câteva ore diferență, sâmbăta. Am răsplătit plagiatul exact așa cum am făcut-o mereu și cum am anunțat repetat la curs: 0 puncte. Tot la curs am precizat că la restanță se iau în considerare aceleași proiecte ca în timpul anului.

Mai departe e simplu. A venit întrebarea aceea scrisă cu litere mari mai sus: „Bună ziua. Ce trebuie să fac pentru a trece la această materie”.

Păi, domnu’ student, în logica domniei voastre ați putea încerca să (1) îmi dați șpagă; (2) să puneți o pilă; (3) să citiți ce o fi prin prăpăditele alea de cursuri și să vedeți dacă o fi ceva util prin ele; (4) să încercați să mă intimidați. Acuma, vedeți și domnia voastră care o fi calea optimă. Fiecare o alege pe a lui. La urma urmei, peste câteva luni, dacă totul e bine, veți avea o diplomă, veți sfătui poate vreun lider politic cu privire la politicile sociale, sau veți face marketing pentru vreo companie mare, vă veți da cu părerea pe la TV sau pe YouTube, veți face recrutare de personal, sau cine știe ce altă meserie veți practica. E alegerea domniei voastre cum vă faceți treaba.

Full Text/Citeşte textul complet...


„Ce am furat? A fost o propozitie pe care am scris-o altfel, dar avea acelasi sens, dar dupa am modificat. Si graficele și explicațiile eu le-am făcut. De aceste lucruri nu se mai ține cont?”

Meseria de plagiator nu a fost niciodată ușoară. Dimpotrivă. Doar că a devenit banală. Și zgomotoasă.

Societatea românească a promovat această profesie la scală de sport național. Am auzit numeroase remarci în acest sens de la colegi de generație (mă îndrept spre 50 de ani), care îmi explicau cum a copia așa, o parte din lucrare, nu e un lucru grav. La urma urmei avem exemplul lui Ponta, lui Kovesi (da, „doar 4%”), lui Oprea, și a pleiadei de doctori în drept și științe militare care sunt pe poziții de șefi pe la varii procuraturi, curți de justiție, ministere șamd.

Efectul este simplu: plagiatorii din foarte tânăra generație sunt vocali. Pretind că lor li se cuvin drepturi.

„Plagiat o propoziție, pe bune? Pentru propziția aia restul dispare? Am modificat dupa, n-am reprodus nicio lucrare”

Citatele pe care le vedeți în acest text sunt simple reproduceri din zisele unui student oarecare, neipotetic. Domnia sa mi-a trimis o lucrare care, în partea de debut plagia pur și simplu dintr-o colegă. Restul constituia o lucrare mediocră, ar fi luat cam 25% din punctaj, poate chiar mai puțin.


“Deci, din 100% dacă a fost 5% plagiat și nici măcar atât”

Regula clară, anunțată de mine de la bun început, și repetată la curs, era că plagiatul este sancționat drastic. Prin urmare, am notificat studentul că plagiatul nu este acceptat si punctajul este 0.

Din acel moment, a început un val de mesaje dinspre student către mine. Mai întâi s-a făcut că nu pricepe și a tăiat acea parte retrimițând lucrarea, ca și cum ar fi fost versiunea inițială. Nu am reacționat. Apoi s-o fi prins și el că Google Classroom ține un istoric al materialelor încărcate ca temă și a pretins că a copiat doar definițiile unor indicatori. Deja era amuzant. Bibliografia recomandată făcea trimitere la noțiunile pe care pretinde că nu avea de unde să le știe ... Pusese sursa, în sensul că se afla în lista de referințe, dar nu folosise vreo citare. În plus, nici măcar nu îl penalizasem pentru plagierea „sursei”, ci pentru copiatul de la colega sa... :(

“Plagiat? De unde sa stiu eu despre ISCED? Nu e plagit, am pus sursa acolo. Doar o formulare pe care ulterior am modificat-o am luat-o dintr-o sursă comună, dar atât. În rest, eu am făcut comparațiile și restul lucrării...”

Lucrarea venise cu întârziere. Conform regulilor anunțate de la bun început, venea o depunctare oarecare. În cazul său nu se mai aplica oricum, fiindcă plagiatul îl dusese direct la 0 puncte. Dar asta nu a împiedicat studentul să caute nod în papura întârzierii, încercând să obțină o mărire de notă pentru faptul că la următorul proiect, dat fiind că universitatea schimbase durata vacanței, acceptasem întârzieri și anunțasem acest lucru. Vorba lui Ion Iliescu „ce are X cu Y???”

Apoi a început presiunea prin comparație: cum să ia el la fel de multe puncte precum unul care nu a trimis deloc proiectul? I-am răspuns, pentru prima oară: „Comparația cu o persoană ce nu a făcut proiectul este binevenită. Ea oferă prilejul să observăm că acea persoană este onestă. Din moment ce acea persoană are 0 puncte, oare cât ar trebui să aibă cel ce a furat?




Fără îndoială, în spiritul normelor din societatea românească, studentul ce a furat ar trebui să devină prim ministru sau măcar ministru. În naivitatea mea, eu cred încă în „rule of law” și chiar dacă pot exista circumstanțe care să impună flexibilizarea regulilor, aici nu era cazul. Pot fi plagiate neintenționate, cuvinte preluate din propriile notițe fără a realiza că e vorba de un citat, dar aici era vorba de a copia pur și simplu după un coleg.

Rolul universității este de a ajuta studentul să își dezvolte capacitatea de a gândi cu mintea lui, de a exprima propriile sale opinii, de a produce lucruri de calitate. Dacă încurajăm reproducerea, oprim progresul, iar asta e departe de menirea universității. Uite, spre exemplu, în pagina celor de la Oxford lucrurile acestea sunt explicate pe îndelete: https://www.ox.ac.uk/students/academic/guidance/skills/plagiarism?wssl=1 Cei de acolo spun că a persista în astfel de atitudini poate conduce la exmatriculare

Da, știu, mi s-a mai spus: pretind standarde „prea ridicate”. Asta e, mi se pare firesc să le pretind, mai ales că sunt extrem de joase în comparație cu alte locuri din lume.

Full Text/Citeşte textul complet...

Pentru Dacian Cioloș, intervievat pe 6 februarie la Europa FM, democrația înseamnă să schimbi regula jocului oricând nu îți place rezultatul acestuia. E ca și cum, la fotbal, dacă pierzi, primești dreptul de a faulta, de a avea 13 jucători pe teren și eventual elimini și arbitru, mai ales dacă joci acasă și publicul te susține.

Mai precis, domnul Cioloș vrea anticipate și consideră constituția proastă fiindcă :
(1) nu permite anticipate când are cineva chef;
(2) nu permite președintelui dizolvarea parlamentului când are președintele chef.

A fost ca și cum i-aș reauzi pe domnii Iliescu, Năstase și Băsescu în perioadele lor de glorie, când credeau că toată națiunea este la cheremul lor și totul li se cuvine.


Întâmplarea face că avem o Constituție care, în ciuda slăbiciunilor sale, aplicată corect împiedică derapaje autoritariste și modificări ale regulilor jocului în timpul acestuia. Este fix acea constituție ce a permis trimiterea la pușcărie a unor infractori precum Dragnea, cea care a făcut ca ordonanțele Iordache să fie neaplicabile, cea care îi permite domnului Cioloș să respire liber și să exprime opinii.

Rațiunea simplă pentru care nu putem avea anticipate când are chef tabăra care conduce în sondaje este dată tocmai de nevoia de a preîntâmpina astfel de atitudini profund nedemocratice precum cele ale domnului Cioloș. Cum ar fi fost ca PSD să organizeze anticipate pe când avea mai mult de 50% din intenția de vot în sondaje? Tocmai de aceea drumul spre anticipate este al naibii de greu, solicită parlamentarilor să caute compromis pentru a avea un guvern.

Oarecum halucinant, domnul Cioloș spune că ar trebui anticipate pentru ca guvernul să aibă majoritate. Aceasta se aplică, desigur, oriunde. Numai că aplicarea presupune o condiție esențială: partidele nu pot forma o majoritate. Or nu sunt tocmai convins că ne aflăm în această situație. Dimpotrivă, strict procedural, o majoritate destul de largă a făcut guvernul Orban să pice.

Suntem 30 de ani mai târziu, iar domnul Cioloș, lider al taberei ce se pretinde reformatoare și democratice, mă face să cred că Brucan a fost mult prea optimist. Despre domnul Orban nici nu merită pomenit. Domnia sa a rămas încremenit în epoca CDR. Ne-a vorbit de greaua moștenire și a găsit țel unic în lupta cu PSD.
În aceste condiții, prefer la putere PSD, măcar mai e speranța că or veni vreodată unii mai competenți și mai democrați care nu sunt acum la putere.

Full Text/Citeşte textul complet...

Oamenii au adesea nevoie de pași înapoi. Orice progres vine cu reversul său, pasul înapoi.

Societățile, spre exemplu, au nevoie de timp în care să își înțeleagă arderea. O schimbare bruscă va fi însoțită de un moment de recul. O deschidere spre oameni, o creștere a toleranței și încrederii, va fi însoțită de o recrudescență a intoleranței și xenofobiei. Partea conservatoare a societății va avea tendința de a deveni gălăgioasă spre a opri acea schimbare spre mai bine de care se teme.

Și ia timp până temerile dispar, până conservatorismul este potolit, până apare acea ajustare în care toți devin siguri de confortul noului echilibru societal. Atunci societatea este din nou gata să avanseze.

Fără astfel de ajustări, apare riscul fracturii între părți societății.

Societatea, ca întreg este asemenea unui om. Pașii săi înainte sunt mereu măsurați, iar mecanismele sale de siguranță tind a-l trage spre locuri ce par sigure, spre căi bătute, spre rutină, spre a fugi de ceea ce ar putea fi fericirea.

Fericirea în sine este o stare greu de dus, fiindcă necesită acceptarea ei. Și e greu să accepți fericirea atunci când nu ești obișnuit cu ea. Îți spui că vrei mai mult și ai tentația de a căuta (iar) acel mai mult în locurile tradiționale, ce par confortabile pentru că le cunoști, le stăpânești. Tinzi să uiți că tocmai faptul că ele nu pot oferi mai mult te-au pus în mișcare. Apoi te ajustezi și revii, pornești din nou spre fericire.

Asemenea societăților. Asemenea atleților. Ajustarea, pasul acela înapoi, aparent oprindu-te din drum, sunt de fapt elanul ce te pregătește să sari mai sus.

În timpul acesta, marea, cu fluxurile și refluxurile ei, rămâne singurul punct de reper fix, locul unde te întorci spre a te încarcă de energia cu care să sui pe de acum și mai înaltul munte al fericirii.

Full Text/Citeşte textul complet...

ICCV: 30 de ani de existență

Se întâmpla în 2 ianuarie 1990. Conducătorul de atunci al României semna o serie de decizii care aveau să fie publicate în Monitorul Oficial de a doua zi. Era un ianuarie teribil, primul Revelion liber fusese marcat de câteva focuri de armă, nu era prea clar cine erau teroriștii și nici încotro se îndreaptă țara. În 1-2 ianuarie, efervescența legislativă conducea la generarea a nu mai puțin de 24 de decrete și hotărâri, listate în acel prim Monitor Oficial din 1990.

Între decrete era și cel de mai jos:



Apărea astfel un INCE mamut, în subordinea guvernului (între timp a devenit institut al Academiei) și care includea un nou înființat Institut de Cercetare a Calității Vieții.

Prin urmare, e cazul să urăm La Mulți Ani! acestui ICCV care împlinește azi 30 de ani și o săptămână și pe unde mă aflu și eu din octombrie 1996.

E aproape inutil a enumera numeroasele calități ale ICCV și rolul său indiscutabil în renașterea sociologiei românești. Institutul are un colectiv bine consolidat și i se poate doar ura a răzbi în marasmul finanțării științei de la noi și a reuși să devină un actor decent în producerea de cunoaștere la nivel internațional și o sursă de neignorat în designul programelor și politicilor sociale și ale dezvoltării de la noi, de la nivel supranațional, și din alte țări.

Full Text/Citeşte textul complet...

Dancing in the rain

Viața este precum o învolburare zvăpăiată de linii, puncte și cerculețe vesele. Te mai sui pe un punctuleț, așezi cerculețele în grămăjoare, le folosești ca pe un montagne-russe, râzi, te retragi în tine, izbucnești vioi printre ceilalți, zâmbești nebunește, reordonezi cerculețele, liniuțele și punctișoarele, împungi un prieten drag, îi spui că îl iubești, arunci departe grijile...

Uneori oamenii îți încurcă cerculețele, îndreaptă spre tine bețișoarele și îți aruncă punctele la distanță, de nu mai știi de unde să le iei ca să ai pe ce te sprijini. E mai greu atunci cu zâmbetul. Pare că punctele se revarsă peste tine, cercurile te țin prizonier. Se strică lucrurile, se revoltă corpul, părinții te împing spre soluții tradiționale, gura lumii pare a fi asupra ta, copiii vor tot mai multe, totul se surpă, nu mai ai timp, timpul s-a pierdut printre cercuri concentrice, în spirale infinite, se duce tot mai departe, banii par a rezolva totul, ei aduc fericirea, ți-o spun liniile aruncate de mama ta, iar punctele vin iar rostogolindu-se, cerând o oprire, o scăpare, o eliminare a răului, a rutinei, îți cer să ai măcar o scoică la îndemână, să readucă murmurul mării, liniștea nisipului cald, mângâierea soarelui vesel, dar scoicile costă bani, în timp ce punctele negre vin peste tine, iar și iar, lipsite de milă și el sau ea nu le opresc, fiindcă se luptă cu punctele lor, lipsiți de scoici, striviți de cercuri, împungându-te cu linii, sub urletele copiilor, sub gura nevăzută a lumii, toate picând peste tine, până elimini răul.


Și totul se oprește, reașezi linii și puncte, zâmbești iar lumii, te bucuri de un nou început, de soare, cumperi o scoică, rostogolești galeș câteva cerculețe, liniile se așază singure, o vreme, apoi, întrebările revin, supărătoare. Ai bani, ai libertate, ai tot, ai o scoică, ai linii cuminți, ai cercuri, ai linii, ai puncte, ai zâmbet. Ai zâmbet? Liniile nu se așază deloc ca altcândva, iar scoica aleargă tăcută, departe de murmurul mării, vuietul punctelor se aproprie, devine acut, rostogolirea liniilor este insuportabilă, strigi tare fericirea, invoci magia Crăciunului, e zarvă, e larmă, e tremur, e fals, și apoi ... senin, cald, un zâmbet, o scoică, un chip ferm, spunând ceea ce nu credeai că va spune, despre cum acum știe cum să așeze punctele și liniile și cercurile într-un puzzle altfel, construit peste o scoică pe care o stăpânește, pe un mal de mare unde să te simți ușor la 100 de ani, plutind amândoi mână în mănă sub bucuria soarelui acelui altfel, ca o sclipire din ochii buni ce păreau cândva insuficienți.

Punctele, cercurile, liniile, viața, împunsul acela plăcut ce-ți lipsește, omul care simte cu tine, dar acum altfel, mai sus, mai altfel, cu aceleași puncte și cercuri și linii, dar un puzzle nou, infinit mai cald, mai bun, mai profund.

Life. Take two.

Full Text/Citeşte textul complet...

“Love is two people dancing in the kitchen.” A simple message on the wall of my AirBNB accommodation in Zagreb.

One may look at the message in a mundane manner, focusing on the kitchen. However, the story is deeper. It talks about durability.




Love builds in mundane places, to erupt joyously in the street, to bring glamour and shining, to keep people laughing. But the essence is there, in the mundane conversations in the nocturnal bed, in doing small things together in the kitchen, in random touches and talks, non-sexual, unintended, banal, almost fade. They offer the opportunity to enjoy life at its grassroots, to experiment with each other, to build things from nothing, to mutually calibrate reflexes, actions, smiles, signs, passion.
Love is beyond its visible expression, it recovers from ashes, by building common actions, and kitchen is just a simple metaphor, to understand the crucible were passion starts to actually rule the game.

Movie-stars are at the opposite. Time and resources limit their capacity to bond. Unlimited resources provide the continuous temptation to spend all time in exposed places, experimenting fantastic rush, exquisite action, and adrenaline, but lacking the opportunity offered by small things, nocturnal small talk, and … kitchen love. Limited time sets even more severe boundaries, and gives no space for such mundane experiences that help couple continuously reinvent their passion. Somehow this explains why their dancing in the street last less and is less fulfilling.

Love is two people dancing in the kitchen.”
If you know what I mean, then you will actually enjoy to a deeper level Martha & the Vandellas' song, brought back to fame by David Bowie and Mick Jagger ;)

Full Text/Citeşte textul complet...

Ne-schimbarea României

În științele sociale, pe la cursurile de metode, înveți sau ar trebui să înveți despre cum nu formulezi întrebări astfel încât să induci opinie. Cu alte cuvinte, dacă vrei să auzi vocea cuiva, nu îi sugerezi ce versiune de răspuns să îți ofere, ci, păstrând neutralitatea, îi lași deschisă întreaga paletă de răspunsuri posibile.

Tot pe la cursurile de metode înveți să nu incluzi asumpții în întrebările tale („știind că XXXX, ce părere aveți despre YYY”. Asumpția că cel cu care vorbești știe XXXX deformează răspunsurile primite.)

Din păcate, în viața reală, mă lovesc aproape zilnic de oameni care îți impun propria opinie și apoi te întreabă ce părere ai, împiedicând astfel dialogul. Acest lucru se petrece printre social-scientiști, și poate presupune o discuție despre profesionalism. Și se petrece în spațiul public a modul general, în presa care nu reușește să informeze nedistorsionat, sau în campaniile civice ce includ versete precum cel despre care povestesc mai jos.

Am semnat o petiție, popularizată de către un grup care se definește a fi ”o comunitate ce militează pentru o societate mai justă”, ceea ce mi se pare legitim. Metodele pe care le folosește sunt de tip guerilla marketing, cu tot arsenalul lingvistic de rigoare.

Iar la finalul semnării petiției online, atunci când bifezi că totul este completat corect, ni se oferă  o mostră despre încălcarea simultană a celor două principii din științele sociale pomenite mai sus:


Fără îndoială, aici nu era vorba de a fi interesați în opinia mea, ci de o simplă campanie de marketing, dar … scopul era de a face România „mai justă”. Fraza de mai sus este un simplu act de agresiune: el implică acuza că nu îți pasă dacă nu semnezi să primești emailuri, include asumpția implicită a faptul că trebuie să îți pese, și exclude opțiunea de a-ți păsa dar să nu dorești a primi mesaje. 

Era simplu să ți se solicite acordul de a primi SPAM. Simpla includere a acelui „îmi pasă” mă determină să cred că, dincolo de scopul legitim al petiției, avem de a face fie cu necunoaștere, fie cu rea intenție…

Așa nu se va schimba România în veci.

Full Text/Citeşte textul complet...


În topul Mercer al orașelor cu cea mai bună calitate a vieții, Bucureștiul ocupă locul 100 și ceva. Mass media din România are azi titluri care spun că a țării capitală a picat două poziții.
Știrea în sine nu prea e adevărată, dar asta e mai greu de explicat în fix două cuvinte.
Prin urmare, hai să vedem cele șase puncte de mai jos.


Bucureștiul clădind noul pe ruinele vechiului (AFI Technology Center, august 2018)


  • 1. Topul Mercer este portdrapelul campaniei de advertising al Mercer. Compania cu pricina publică topul în primul rând pentru publicitate, apoi vinde alte produse clienților interesați. O spun din capul locului: deși topul este interesant, eu m-aș gândi de două ori înainte de a cumpăra de la ei ceva.
 
  • 2. În trecut îmi amintesc că erau mici detalii metodologice pe site-ul companiei. Azi nu le-am mai găsit, dar poate am căutat eu insuficient de atent? Oricum ar fi, topul se bazează cel mai probabil pe o combinație de opinii ale experților și sondaje de opinie. Ceea ce înseamnă că avem ceva marje de eroare și, cel mai probabil, 10 locuri în sus sau în jos nu ai practic diferențe care să iasă din intervalele de încredere. Adică locul ocupat+/-10 locuri, cam tot același lucru este. Din acest punct de vedere, căderea cu două locuri practic nu există.

  • 3.       Mercer nu publică cifre, doar rankingul. Acest lucru este ciudat, la fel de ciudat ca absența metodologiei. Ca unul care sunt obligat atunci când public ceva să asigur transparența a orice am calculat, îmi permit să fiu reținut în citirea unui top pentru care informațiile de bază lipsesc.

  • 4.       O astfel de informație este modul de selectare al orașelor în eșantionul analizat. Intuitiv, ar putea fi vorba de o combinație între mărime, a fi capitală și a avea o importanță globală deosebită. Dar cum se face că Basel sau Düsseldorf sunt luate în considerare, dar Constanța, Cluj sau Timișoara nu sunt? Szczecin, spre exemplu este de două ori și jumătate mai mare decât Basel, Ploieștiul este cu câteva zeci de mii de locuitori mai mare decât Basel, Köln este dublu față de Düsseldorf (care e în top 10 Mercer), este la mai puțin de 100 km distanță în comparație cu Düsseldorf, are o rivalitate cu acesta și este mai mare decât peste jumătate din orașele din topul Mercer. Probabil cei de la Mercer au o explicație pentru selecție, dar cum nu am găsit-o…

  • 5.       Mercer adaugă de la un an la altul alte orașe. Nu știu exact ce au adăugat anul acesta. Anul trecut, intraseră în top orașe precum Basel, Glasgow și Philadelphia. Dacă or fi adăugat și anul acesta trei similare, de fapt Bucureștiul nu o fi coborât deloc, ci poate chiar a urcat. Din nou, absența reperelor metodologice creează dificultăți de citire a rezultatelor raportate…

  • 6.       Mercer a luat în calcul zece aspecte. Ele țin de educație, sănătate, timp liber, locuire, mediu economic, shopping, transport, mediu politic, ecologie, mediul socio-cultural (oare ce o fi aici?). Nu am aflat însă cum sunt acestea combinate în indexul propus, dacă combinarea este legitimă (or fi testat invarianța măsurării?) șamd.


Cum aș folosi informația din top:
  •  Aș compara poziția Bucureștiului cu cea a altor orașe din zonă. Spre exemplu Sofia sau Zagreb sunt prin apropiere, dar Bratislava, Ljubljana, Budapesta sau Varșovia sunt în față, unele destul de departe (depărtarea este însă aparentă, nu știm care sunt cifrele, sau nu le-am regăsit eu pe site).
  • M-aș uita la GDP/capita, indicator unde Bucureștiul este peste orașele amintite conform Eurostat (cu precauțiile date de discuția despre raportarea financiară a companiilor mari la București).
  • Și m-aș întreba de ce apar diferențele, așa cum am făcut-o în răspunsul pe care l-am dat știrilor de la TVR.

Full Text/Citeşte textul complet...

Inteligența nu conduce la cunoaștere. Iar cunoașterea nu se reproduce singură, e nevoie de transpirație, intuiție, dorință. Cu atât mai mult, dobândirea de cunoaștere aduce gratificații extraordinare.

Necunoașterea, în schimb, se autoreproduce. Cu cât cel ce nu știe își dă mai mult cu părerea, cu atât i se pare că știe mai multe și își dă și mai
mult cu părerea, reproducând la infinit propria necunoaștere. E interesant ce se petrece cu cei ce ajung în situația de a decide asupra altora: devin din ce în ce mai fermi în afirmațiile lor eronate, le impun altora, creează discipoli dintre cei ce vor rezultate rapide și parvenire urgentă. Se mulțumesc cu puțin, adesea nu fiindcă nu pot mai mult, ci fiindcă nu știu că se poate mai mult.

Lungul drum către cunoaștere. Detaliile sunt cele care contează...
Să presupunem cazul unui profesor prost, unde adjectivul se referă la cunoaștere, nu la inteligență. Pentru simplitate, voi asuma că e bărbat, dar la fel de bine poate fi femeie. Pus în contextul unora asemenea lui, profesorul nostru, cel cu cunoștințe reduse, va avea tendința de a reproduce la infinit propria cunoaștere. Va impune studenților sau elevilor săi propriile păreri, recurgând la autoritatea poziției, pe care o va transforma în autoritate epistemică. Chiar animat de motivații legate de schimbare, va perpetua starea deplorabilă a sistemului în care a aterizat, dintr-un motiv simplu: nu va avea cine să îi spună că poate greșește, că poate nu știe. În timp, va deveni din ce în ce mai convins că de fapt știe, deține cunoaștere. Lipsit în fapt de instrumentele care să îl conducă spre cunoaștere, va rămâne cu ideea că el este de fapt ce reformează sistemul în bine. Și se va bate cu pumnul în piept în acest sens.

Mediul academic, viața politică, companiile românești sunt populate din plin cu astfel de oameni. Ei constituie majoritatea: oameni simpatici, bine intenționați, dar lipsiți de resursele care să poată să îi ajute cu adevărat să înțeleagă cum pot transpune în viață bunele intenții. Orgoliul de a fi buni îi face vocali. Mă izbesc de ei pe Facebook (aproape pretutindeni), în viața profesională (idem), îi aud la radio (idem; nu consum TV), îi întâlnesc în evenimente publice. Văd la ei mereu acea satisfacție de a fi buni. Și aceleași banalități sau erori flagrante rostite cu emfază.

Oamenii aceștia, majoritari în opinia mea, nu sunt de acuzat. Ci ar trebui împinși într-un fel sau altul spre un proces de auto-reflecție. Spre a-și valida propriile opinii, spre a privi și la ce au făcut alții și, mai ales, spre a înțelege de ce au făcut sau o fac altfel.

Observ de câțiva ani cum generații întregi sfârșesc în mediocritate, deși sunt animate de bune intenții. Partide ce au reformat România din temelii, salvând-o, au apărut la fiecare 2-3 ani: FSN (PDSR), PD (FSN), NPL, PNL-At, ApR, PLD, ALDE, MpR, PPR, USR, Plus. Fiecare din acestea a propus o alternativă la clasa politică cea coruptă. Cele mai vechi din lista care e departe de a fi exhaustivă au devenit clasa politică cea coruptă de care ne-au promis a ne salva cele ce au venit după ele…

La fel se petrece peste tot, cu mici excepții, desigur incluzând pe cei câțiva cititori ai acestor rânduri, în aproape orice colțișor al societății, de la multinaționale la spitale publice, de la micile afaceri private la cluburi de fotbal, de la departamente guvernamentale la ONG-uri activiste guralive.

Rămâne doar să mă întreb: Eu când m-am uitat ultima oară la ceea ce știu ca să aflu dacă știu cu adevărat ceva?

Full Text/Citeşte textul complet...

În UE sunt 68 de orașe peste 500000 de locuitori. o bună compilație a cifrelor privind dimensiunea lor și densitatea de locuire poate fi regăsită în ediția italiană a Wikipedia. De acolo preiau și eu numerele, precum și o parte din etichetele din graficele de mai jos.

Dintre aceste 68 de orașe, 21 au populații peste un milion, iar 6 au peste 2 milioane. Numerele cresc dacă luăm în considerare și aria metropolitană, așa cum ar fi firesc. Aria metropolitană în acest context este dată de localitățile din jur care sunt conectate organic la metropolă și fără de care metropola nu există. E vorba, spre exemplu, de localitățile din centura Bucureștiului – Chiajna, Domnești, Glina, Voluntari șamd.

Lucrând însă doar cu cifrele raportate pentru metropola în sine (pentru că doar asta am la îndemână), e interesant de observat relația dintre înghesuială și mărime, așa cum o ilustrează primul grafic. Bucureștiul este singurul oraș românesc dintre cele 68, fiind al șaselea ca mărime din Europa Vestică (sic!) și al cincilea ca înghesuială.

Dar dacă ne uităm la orașele peste 2 milioane de locuitori, doar Parisul este ceva mai înghesuit (al doilea grafic).


La ce ajută aceste cifre? 

(1) spun unde sunt orașele românești în comparație cu altele. În fapt, eu aș zice că primăriile orașelor de peste 180-200.000 ar putea fi preocupate despre cum să se integreze în arii metropolitane mai extinse, spre 500.000 de locuitori, în care să integreze serviciile sociale, entertrainmentul, să genereze infrastructură de transport comună etc. 

(2) dau modele de urmat. Pentru o metropolă extrem de aglomerată ca Bucureștiul, a pricepe modelele de parcare și transport public din Paris, Londra sau Munchen poate fi un pas esențial, mai important decât a plăti pentru luminițe de Crăciun care să dureze până spre finalul lui ianuarie...

Full Text/Citeşte textul complet...