Verona, foarte pe scurt

Arena: impresionant, bine conservat, drăguţ, de neratat. Interesantă şi soluţia găsită de a sprijini una dintre laturi (vezi foto)

Castelvecchio: slăbuţ, slăbuţ, slăbuţ.

Torre di Lamberti: panoramă excelentă asupra întregului oraş şi a munţilor din zare.

Balconul Julietei: speram să văd o casă medievală, aşa cum arăta ea pe atunci. În schimb, doar chestii comerciale, având ca vârf de lance statuia Julietei pe care dacă o mângâi pe sâni o să ai noroc o mie de ani, patul din filmul cu cele două odrasle între care iubirea era interzisă, filmat de Zefirelli (parcă?), respectiv un anunţ că acolo a locuit familia Cappello, şi că de fapt Capuleţii ar fi şi ei nişte Capello. (Da, ştiu că R & J sunt simple personaje de ficţiune şi că autorul, presupus a fi fost W.Shakespeare :p, a vrut iniţial să plaseze acţiunea la Siena…).

Piazza delle Erbe. Simpatică foc. O piaţă centrală medievală, bine conservată, deşi unele clădiri resimt obiceiul de a nu fi suficient de bine întreţinute. Nu a fost nici un risc să cadă pe mine coasta balenei când am trecut către Pizza dei Signori :) [coasta e agăţată acolo de o arcadă, şi se spune că va cădea când o persoană corectă va trece pe sub arc; de câteva secole de când e acolo, nu a picat…]

Chiesa di San Zeno. Cea mai veche bazilică din oraş, e interesantă dacă nu ai mai văzut altele din aceeaşi perioadă.

Domul. Nu tocmai impresionant. Are o acustică plăcută dacă prinzi acolo o cântare la orgă.

Chiesa di Sant’Anastasia. Surprinzător de luminoasă, nu prin faptul că ar avea geamuri, ci prin decoraţiunile interioare. Cei doi purtători de apă de la intrare (două statui) sunt simpatici foc.

VeronaCard. 10 Euro pentru 24 de ore, include acces la cele de mai sus şi la alte câteva, precum şi transport pe liniile de autobuz din oraş. Se ia de la „tabaccheria” din gară, sau de pe la muzee/atracţii. Merită, aşa cum merită şi o zi petrecută în oraş.

Manea, manea de aaaaauuuuur….

Ha, ia uite aici cum manele capătă câţiva adepţi vestici şi ajung pe BBC. Acum câţiva ani, ziceam eu ceva despre faptul că ar putea avea potenţial. Acum, fără a-mi ascunde opinia că mi se par lipsite de gust şi muzicalitate, nu exclud următorul scenariu: manelele devin o modă trecătoare în Germania şi Anglia, apoi sunt prelucrate cult de câţiva muzicanţi pop şi de o mână de rockeri. Elemente din ele devin parte a culturii mondiale. Maneliştii români dispar de la sine, lipsiţi de auditoriu. Mai vorbim despre asta şi peste vreo zece ani, să vedem ce s-a mai întâmplat :)

Despre educaţia românească: promo

Uite un promo, la câteva postări despre sistemul educaţional românesc:

La iniţiativa lui Gabriel Bădescu, el, Robert Reisz, Adrian Hatos şi cu mine, am postat câte ceva pe cogitus.ro.

Robert Reisz postează lucruri interesante, despre educaţie, şi aici.

Bastarda Istanbului / Elif Şafak

Bastarda Istanbulului (Polirom, 2007; ediţia originală: 2006) este o poveste simplă, în ciuda ramificaţiilor sale în viaţă mai multor personaje, în epoci şi pe continente diferite, aproape de telenovelă prin acţiunea previzibilă, dar povestită cu mult har și devenind astfel orice altceva decât o telenovelă.

Autoarea, Elif Şafak (scris şi Shafak), este turcoaică, născută în Franţa (din părinţi turci) și trăind în Spania, Anglia, SUA, Turcia. Cartea vorbeşte despre armei, turci şi americani, despre graniţele imaginare dintre Est și Vest, despre tradiţie și modernitate, despre relaţii sexuale permanente, despre căsătorie şi divorţ, despre viol şi dragoste, despre cum noile generaţii sunt mai educate decât părinţii lor (să acesta semn de mobilitate socială sau nu?), despre emanciparea (?) femeilor (cine să fie mai emancipată: Rose sau Zeliha?), despre Istanbul, tatuaje, bucătăria turcească sau armenească, despre relaţia dintre istorie și prezent.

Aş spune că este o carte despre transformarea indivizilor, familiilor, societăţilor. O carte fără adevăruri totale, dar cu numeroase întrebări şi îndemnuri la meditaţie.

Aproape oricare dintre intrigile propuse, fie la nivel individual, fie societal (cartea ne poartă în timp de-a lungul întregului secol XX, pentru a se desfăşura mai ales în secolul XXI),aduce cu sine adevăruri relative, care, precum un caleidoscop, îşi schimbă forma și sensul în funcţie de unghiul din care le priveşti.

Întrebarea centrală ar putea fi măsura în care trecutul contează pentru prezent. Răspunsurile primite, la nivele și în situaţii diferite, sunt atât de contradictorii că textul ar merita citit măcar pentru frumuseţea argumentului creat dând dreptate aproape simultan unor puncte de vedere antagonice.

Ca unul destul de familiarizat cu o cultură similară celei în care e plasată acţiunea, m-am simţit în largul meu în roman. Mă întreb însă cât de digerabil este el pentru un cititor suedez sau olandez? Dar peste 30 de ani, va mai putea f înţeles ca azi?

Oricum, hic et nunc, cartea merită citită din plin.
Evaluarea mea: 8 din 10.

Alte păreri pe bloguri: am citit cartea în urma unei postări de pe literelibere.wordpress.com, blog acum dispărut din spaţiul public. Rainbow Child, Zuleiha, Darastean sunt pozitivi în aprecieri. Diana Cuzic, Puşorul Cufurit sunt ceva mai critici, dar în continuare favorabili cărţii. Sunt şi ceva voci negative ce sintetizează în câteva cuvinte cartea: „proastă”, „Coelho cu mai puţine înflorituri”. Sunt multe referinţe la carte pe net, semn că a fost citită intens.

Mesaj de revenire în ţară...

Aeroportul Bâneasa, la "recuperat bagaje", 4 ianuarie 2011

Români, în nici un caz să nu vă treacă prin cap "să umblaţi"!

Lungul drum până la comunicare (amintiri din 2009)

Asist la o „şedinţă de monitorizare”. O comisie interdisciplinară stă şi se uită la 30 de inşi, fiecare specializat pe câmpul său de cercetare. Fiecare din cei 30 are 10 minute în care face o prezentare a unei munci de 3 ani.

Cerinţele specifice sunt de a raporta asupra rezultatelor concrete (diseminare), implicarea tinerilor în cercetare, utilizarea banilor. Cei 30 provin din domenii diferite: filozofie, ştiinţe politice, asistenţă socială, filozofie, filologie. Fiecare are un vocabular specific. Este rugat să realizeze expunerea la nivelul cunoaşterii comune.

Apoi vin întrebări despre conţinutul ştiinţific al activităţii… Pe ce bază???

Juriul emite judecăţi de valoare despre fiecare temă, şi decide apoi, probabil, despre continuarea finanţării. Criteriile sunt incerte: sunt ele administrative, sunt ele academice? Nu se prea poate ştii. Se dovedeşte la sfârşit că nici juriului nu îi este clar ce a fost chemat să jurizeze, în ce a constatat rolul său.

Ştiu de undeva că lucrurile sunt serioase, că nu suntem subiecţi ai unu experiment psihosocial.

Totul îmi aminteşte de examenele în care un profesor, „mare om”, emitea judecăţi de valoare despre studenţii din anul I, nişte învățăcei care trebuiau să tacă şi să ia act obedienţi de valoarea oricărui cuvânt rostit de maestru. Diferenţa ar fi că am fost chemaţi aici de finanţatori, dar nu ni s-a spus care ar fi logica întâlnirii. De altfel cred că aceasta se construieşte din mers, lipsind o planificare clară a procesului.

Şi iar mă întreb dacă prin alte părţi o fi la fel. Sau dacă o să mă scol dimineaţă şi o să îmi dau seama că a fost doar un coşmar.

Fortăreaţa Ploieşti

Am crescut ştiind, din poveşti, că în timpul războiului nemţii aveau o bază militară în Berceni (lângă Ploieşti), că ei făcuseră poduri și drumuri în sat, că plăteau tot ce luau de la cei din sat, că angajau adesea localnici, că un unchi legionar le servea drept translator, că le dădeau copiilor ciocolată din raţia lor. Mai ştiam despre cum, în apropiere, se construise un mini-Ploieşti de lemn, pe care îl luminau noaptea, în timp ce în oraşul real era camuflaj, pentru a deruta aviaţia americană.

Imediat după 1990, în sat au apărut americanii, căutând rămăşiţe ale unor avioane căzute în pădurea din apropiere. Am aflat zvonuri despre un bidon şi despre o cască vândute la preţuri fantastice pentru acele vremuri.

Prin vară, am găsit în librărie Fortăreaţa Ploieşti. . Campania pentru distrugerea petrolului lui Hitler de Jay A. Stout. Apărută la Meteor Press, în iulie 2010, cartea descrie perspectiva unui fost pilot militar american, combatant în războiul din Irak, asupra campaniei americane de a bombarda Ploieştiul, în Al Doilea Război Mondial. Stout foloseşte date din arhivele americane, româneşti şi germane, precum și relatări ale combatanţilor de atunci pentru a descrie cea mai importantă campanie aeriană americană din anii cu pricina.

Fără a fi fantastic scrisă, cartea aduce în prim plan un moment esenţial pentru a înţelege istoria oraşului şi poate chiar a prezenţei României în războiul cu pricina. Autorul se preocupă mai ales de cum atacau americanii, cum se pregăteau, cum zburau din Africa, peste mare, ocolind Grecia, peste Serbia, ca să bombardeze principalul rezervor petrolier european al timpului, și sursa modernizării României (fără legătură explicită, îmi tot vine în mite cartea lui Radu Tudoran, Flăcările, plasată însă cu ceva timp mai înainte de război). Românii apar însă și e cu claritate în peisaj, ca aviatori de soi, cu avioane (româneşti!) de mare calitate, apărând cu înverşunare cele 37 de rafinării din zonă.

Cum ziceam, nu e o carte excepţională, dar merită citită (măcar în rima sa parte, în care este prezentată istoria, din perspectivă americană). În plus, e una din puţinele cărţi în care România şi românii apar în perspectivă favorabilă. Iar la pagina 35, sus, găsiţi și o referinţă la Berceni :)

Numărul din decembrie 2010 al National Geographic Romania include și el un articol despre „Bătalia pentru Ploieşti”. Incomparabil mai slab documentat, şi scris cam fără vervă, articolul lui Dan Dimăncescu poate servi și el ca o lectură complementară asupra subiectului. Mai multe alte texte interesante despre subiect sunt însă disponibile în lista de referinţe a cărţii lui Stout (inclusiv câteva cărţi, în limba română!, între care cea a lui Ioan Grigorescu, care ar putea fi despre aceleaşi evenimente, dar pe care nu o ştiu…).