Cărţile pentru copii: unde trimitem generaţia viitoare?

Există fără îndoială clasici recunoscuţi ai poveştilor: Andersen, Perault, Fraţii Grimm, Ispirescu, Creangă, Slavici şi mulţi alţii pe care i-a citit şi răscitit în copilărie. Am reînceput de câţiva ani să ii recitesc citindu-i Irinei din cărţile lor. Acum sunt altfel decât atunci când eram eu mic: au coperţi lucioase, o ilustraţie bogată şi frumos colorată, arată chiar foarte bine (Teora excelează în privinţa asta).

Am trăit o vreme cu impresia că m-am dezvoltat intelectual fantastic în ultimii 25-30 de ani. Cărţile de poveşti mi se păreau mult mai complexe pe când eram eu mic. Acum, constat că din două-trei mişcări acţiunea este gata, decorul este doar schiţat. Am crezut că aveam în copilărie o imaginaţie bogată şi inventasem tot felul de detalii pe care marii maeştrii amintiţi mai sus nu le puseseră niciodată pe hârtie. Eram total dezamăgit de scriitura lor, aşa cum o citeam Irinei din cărţile de la Teora.

Din fericire, am reuşit să infirm toate ipotezele din paragraful anterior! Hip! Hip! Hooray! Andersen a scris cu adevărat bine, însă mulţi dintre cei care editează astăzi cărţi pentru copii sunt nişte aberanţi, nişte profesionişti ai ciuntelii, dacă poate exista aşa ceva. Ceea ce se întâmplă e simplu: se ia un Andersen şi se taie tot ce nu e esenţial: explicaţiile, descrierile, acţiunile secundare, personaje secundare, astfel încât rămâne doar o construcţie simplistă, a unei acţiuni cu un final uşor de anticipat. Se pun multe poze, frumoase, atractive şi se vând pe piaţă sub numele autorului iniţial, în cazul nostru Andersen. Uneori se mai adaugă undeva, mic, într-un colţ, un subtitlu: ”repovestire”. Adesea însă această mică specificaţie lipseşte. La urma urmei, cultura de masă cere ca acţiunea să fie simplă, lipsită de complicaţii, holliwoodiană.

Morala: cărţile pentru copii bogat colorate sunt de evitat, trebuie analizate de câteva ori înainte de cumpărare. Din păcate astfel de cărţi sunt cele mai uşor de găsit pe piaţă. Acum caut o reeditare a poveştilor nemuritoare şi nu reuşesc să descopăr niciuna. Chiar să nu le fi reeditat nimeni din 1990 încoace?

Destinul majorităţii relative: e pluribus unum

În urmă cu ceva timp, în decembrie 1996, după turul II al alegerilor prezidenţiale (Ion Iliescu pierdea atunci în faţa lui Emil Constantinescu), eram pe teren, într-un sat din Suceava, pe acolo p[e unde „se agaţă harta în cui”. Un sătean, aflat pe la 60 de ani, mi-a zis atunci ceva de genul următor:

Domnule, dumneata vii de la Bucureşti, spune-mi şi mie cum se poate aşa ceva: eu am votat cu Iliescu, nea Gică a votat cu Iliescu, vecinu’ Fane a votat cu Iliescu, Costel de acolo a votat cu Iliescu, TOŢI am votat cu Iliescu… Cum să iasă Emil ăla???

Zilele trecute, am lăsat un comentariu pe blog-ul unui proaspăt absolvent de ştiinţe politice. Spuneam acolo: „Şi cum romanii iubesc autoritarismul…”. Mi s-a răspuns prompt, de către deţinătorul blog-ului respectiv:

[…] nu cred ca majoritatea romanilor sunt mai iubitori de autoritate. Eu, personal, nu cred ca pot sa numesc multi indivizi pe care ii cunosc sau cu care comunic si care “iubesc” autoritatea.

No further comments.

Modelul american

România aleargă de destul de multă vreme după doi iepuri, nehotărându-se pe care să încerce să îl prindă. Am intrat în UE, dar parcă unei largi părţi a "Intelighenţia" i se pare cu mult mai ispititor modelul american: democraţie autoritară (sic!), cu doar două partide, nu foarte diferite ideologic, vot uninominal, grupuri de lobby, religiozitate relativ ridicată, acces relativ facil la arme de foc, toleranţă selectivă, inegalitate mai mare decât în Europa, un accent mai ridicat pus pe muncă etc.

Iepurele american are şi avantajul de a fi mare (numeros şi întins, ca să fiu mai precis) şi bogat. Să fie el oare şi mai rapid?

Un articol din Social Science Quarterly ridică (din nou) unele (mai vechi) semne de întrebare, vizile încă din titlu:

John Komlos, Benjamin E. Lauderdale (2007). Underperformance in Affluence: The Remarkable Relative Decline in U.S. Heights in the Second Half of the 20th Century. Social Science Quarterly 88 (2), 283-305.

Textul observă stagnarea mediei de înălţime a americanilor, mai ales prin comparaţie cu ce se întâmplă în Europa de Vest, şi chestionează capacitatea sistemului de bunăstare american să asigure o dezvoltare umană sutenabilă (un rezumat este disponibil la link-ul de mai sus). Fără îndoială că articolul are diverse puncte nevralgice (de exemplu: oare nu o exista o limită a înălţimii medii peste care creşterea nu aduce beneficii adaptative?). Nu l-am citit cu atenţie încă, aşa că nu mă arunc în a discuta despre el. Observ doar că a ajuns deja să fie discutat în The New York Times şi că ar putea urma o cale similară lui Bowling Alone...

Nu ar fi rău, pentru adepţii americanismului de la noi, fie că se află la Cotroceni sau în legendarii Cucuieţi din Deal, să arunce un ochi şi pe astfel de cifre ...

Ş'încă unu'...

A răsărit încă una bucata sondaj. De astă dată nu apar zecimale, dar lipsesc elementele esenţiale: când s-au cules datele, volumul eşantionului, marja maximă de eroare şi probabililitatea cu care aceasta este garantată. Cred de asemenea că lipseşte şi sursa: mă îndoiesc că cei de la Penn, Schoen, Berland & Associates au în România o filială care face culegere de date, aşa că probabil au comandat colectarea unei agenţii dintre cele care activează pe piaţă. În absenţa acestor informaţii, articolul din Jurnalul Naţional este caduc: cifrele nu pot fi comparate cu altele şi, mai mult, reprezintă doar un zvon neverificabil :(



PS. Şi cu asta gata, mă opresc din a mă minuna despre cum sunt prezentate sau realizate sondajele, că m-am lămurit: în privinţa asta Brucan a fixat probabil destul de corect limita minimă până când ...

Cum în curând va fi interzis să mai vorbeşti despre sondaje, o fac şi eu cât pot :)

„Potrivit barometrului de opinie publica INSOMAR pe luna octombrie, doar patru partide ar mai intra in Parlament: PD, PSD, PNL si PNG.”

Citatul de mai sus nu reprezintă câtuşi de puţin realitatea, ci doar un subtitlu din Cotidianul. Ca de multe ori în needucata noastră ţară, a face pare a fi echivalent cu a ştii. Iar jurnalistul ce semnează articolul din link, pare a fi văzut de curând Ratatouille şi, pătruns de crezul marelui Gusteau ("Anyone can cook!"), s-a gândit că oricine poate scrie despre orice.

PRM (4,9%) si UDMR (4,8%) sunt catalogate a nu fi în stare să intre în Parlament. Stau şi mă întreb a cui o fi necunoaşterea mai mare: a celui ce semnează articolul (care oricum ar fi trebuit să ştie cum să prezinte o ştire, să facă un double-check şi să vadă că ponderile pentru PRM, respectiv UDMR, nu au nici o şansă să fie semnificativ diferite de 5% - la o probabilitate rezonabilă de garantare a rezultatului) sau a celui de la INSOMAR pe care nu l-a dus capul să prezinte rezultatele altfel decât cu nişte zecimale inutile în coadă. Sau a ălora care le-au fost profesori, traineri sau sfătuitori - celui de la INSOMAR şi celui de la ziar (carele, între altele, face şi mândre afirmaţii de genul „partidul XXX” a crescut cu 1% faţă de nu-ştiu-când”, ignorând marjele de eroare pe care le-a pus cu mânuţa lui la începutul articolului, că, deh, aşa îl obligă legea…)

PS. Culmea, autorul articolului e altul decât cel pe care îl suspectam de lipsă de dexteritate în prezentarea Sondajului cu bucluc de săptămâna trecută. Se vede treaba că au o adevărat şcoală cei de la Cotidianul :(.

PS2. Interesant mi se pare şi unul dintre comentariile stârnite de ediţia online a articolului, semnat "Bruno Ştefan" şi care se plânge de distorsionarea produsă de Cotidianul datelor furnizate de un mare institut, pre numele său BCS...

Sondajul cu bucluc

Premise:

1. Constat adesea că o mulţime de colegi de breaslă simt nevoia deosebită de a ieşi în prim plan cu rezultate spectaculoase, fără a acorda însă atenţie rigorii. Apoi le furnizează presei, ca „să se vadă la TV”.

2. De câţiva ani, găselniţa agenţiilor de colectare a datelor sociale din România în materie de măsurare a intenţiei de vot la alegerile prezidenţiale este să prezinte date privind încrederea în diverse personalităţi. Fără îndoială este o opţiune utilă: încrederea se poate converti în voturi, şi cum mai este mult până la alegeri şi nu se ştie cine va candida, simpla înregistrare a intenţiilor de vot poate fi neproductivă. Cum însă încrederea nu înseamnă intenţie de vot, după părerea mea neînregistrarea sau neraportarea intenţiei de vot face ca procentele de încredere oferite pe tavă presei să fie doar nişte cifre lipsite de conţinut. Absenţa măsurării intenţiei de vot determină de altfel presa să se arunce orbeşte pe orice cifră, dezinformând populaţia. [aceasta contribuie şi la un efect colateral: vin nişte indivizi cu reflexe totalitare şi interzic sondajele, deocamdată cu o lună înainte de alegeri …]

Faptele:

Cotidianul, Realitatea TV şi alte publicaţii online prezintă în termeni nepoliticoşi un sondaj bizar dat publicităţii de către Data Media. Departe de mine gândul de a fi un susţinător al lui Geoană sau să am aprecieri pozitive la adresa domniei sale, însă titlul comun utilizat de Cotidianul şi Realitatea TV reprezintă o bădărănie: „Geoană îl ajunge pe Băsescu într-un sondaj prostănac”. În plus, aşa cum o să argumentez mai jos, modul de citire a sondajului este profund eronat.

Problema:

1. Sondajul cu pricina nu măsoară încrederea în personalităţi. Întrebarea cu pricina, disponibilă în .pdf-ul către care există un link la sfârşitul articolului din Cotidianul, se referea la părerea pe care respondenţii o aveau despre fiecare dintre personalităţile din listă. Prin urmare cifrele nu pot fi comparate cu cele privind încrederea, altfel decât în scopul de a vedea diferenţele dintre încredere şi imaginea generală a potenţialului candidat.

2. Opinia şefului de la Institutul Pro cum că el nu crede datele este una complet neinformată. Dacă aş avea un astfel de angajat l-aş ruga ca mai întâi să se documenteze, să gândească şi apoi să vorbească.

3. Ziaristul care preia ştirea se vede treaba că nu a citit materialul din care a produs ştirea.

4. Angajatul Data Media explică corect în articol de ce ies rezultatele aşa cum ies. Din păcate Data Media a ales ca strategie de prezentare a datelor utilizarea unui termen preţios prin raritatea sa şi oarecum lipsit de conţinut „topul favorabilităţii”. Mai mult, utilizând cuvântul top, agenţia de colectare a datelor a sugerat exhaustivitatea, ca şi cum respondenţii şi-ar fi dat cu părerea despre toate persoanele din România, indicând dacă au o părere bună sau rea despre ele. Cum însă în listă erau selectate doar câteva nume (opţiune absolut firească de altfel), ierarhia respectivă s-ar fi putut numi, respectând adevărul, „Imaginea publică a unor oameni politici” sau ceva de genul acesta.

Concluzia:

1. Sociologii încă au mari dificultăţi în a transmite presei cifre corecte şi inteligibile, educând-o ca să poată beneficia cu adevărat de rezultatele unor sondaje.

2. Presa mai are mult până să devină, la rându-i, profesionistă.

Sci-Fi magazin

Am zărit, întâmplător, Sci-Fi Magazin la un chioşc de ziare. Am cumpărat-o plin de speranţă. Am fost impresionat plăcut: majoritatea povestirilor sunt de bună calitate, preluate cu copyright cu tot. Fără să strălucească, tiparul este de calitate acceptabilă: 80 de pagini A4, foaie lucioasă, paginaţie fără fisuri majore, făcută probabil în Word. Nu există grafică, dar asta contează mai puţin pentru cei care iubesc literatura SF pentru conţinutul ei. Preţul este modic: 5 lei.

Abia aştept numărul 2!