De ce universitatea chiar arată ca viața reală ...

Universitatea are scop să ajute studenții să se integreze în viața obișnuită. Mai jos explic de ce a plagia, a nu respecta regulile constituie o abatere gravă de la acest scop.



Am povestit acum câteva săptămâni despre cum arată povestea plagiatului la studenți. Și am explicat care e poziția mea. Același tip de explicație l-am repetat la curs, ca să fie clar ceea ce era deja scris în descrierea temelor pe care le propusesem.

„Bună ziua.
Ce trebuie să fac pentru a trece la această materie?”

Povestea devine însă complexă când apare un al doilea plagiator. Domnia sa trimite primul proiect cu trei luni întârziere. Eu îl corectez în mai puțin de 24 de ore, în week-end, ținând cont de fapt că avea în ziua respectivă deadline la proiectul al treilea! Constat plagiatul, cu un gust critic discutabil: copiase o frază după cineva care susține că instituțiile culturale fac parte din sistemul de învățământ. De la această afirmație mi s-au declanșat alarmele...

Dar mai bine vă spun în ce constă proiectul: au de comparat între ele niște țări. Iau datele de pe net. Din surse pe care li le-am dat și au de comentat diferențele observate. Plagiatul e practic imposibil și inutil. Au de scris însă la început 1-2 paragrafe în care să justifice de ce iau indicatorul pe care îl aleg. Acolo excelează cei doi plagiatori: pac-țac au luat o chestie de pe net și au primit 0 puncte.

Proiectul al doilea constă în a reface prima parte în urma comentariilor primite și să mai adauge o bucățică. Ar fi trebuit predat imediat după Paște! Proiectul al treilea este refacerea textului în urma comentariilor, scurtarea sa, astfel încât să fie foarte sintetic, și adăugarea unei alte părți.

Se adaugă apoi o parte legată de participarea activă la cursuri, inclusiv pe forumul cursului și asta e nota.

Toate aceste condiții au fost clare de la bun început, exceptând faptul că proiectul al doilea ar fi arătat altfel dacă nu intervenea Covid19.

Domnul student de care am pomenit în debutul acestei postări, adică al doilea cu plagiatul, a ignorat instrucțiunile de scriere a proiectului, a trimis cu 3 luni întârziere (teoretic degeaba, dat fiind că există un mecanism de penalizare în caz de întârziere: „Ca la toate proiectele, așa cum am anunțat de la bun început, este vorba de -5% depunctare pentru fiecare 12 ore de întârziere.” E scris în slide-urile aferente primului curs. Slide-uri postate în site-ul cursului. Dar, așa cum am făcut-o și cu alții, redusesem penalizarea la doar un punct din cele 20 alocate proiectului.

O să mă criticați poate pentru că penalizam întârzierea. Dar când o faceți, gândiți-vă cum e atunci când electricianul întârzie? Sau când colegul dvs. vă trimite un raport cu patru zile mai târziu?

Și studenții aceștia vor fi parte din viața reală, pot fi furnizorul vostru, colegul vostru, cel care vă aduce coletul cu cadoul persoanei iubite. Cum ar fi să vină cu o zi după aniversarea primului sărut?

Sau cum ar fi să plătiți 1345 de lei pentru o soluție și să primiți copy-paste din primul rezultat al unei căutări pe Google?

Iar apoi să vi se ceară să plătiți pentru asta?

Universitatea are menirea de a reproduce condițiile din viața reală, Pașii mei au fost simpli: i-am condus către potențiale explicații ale incidenței diferențiate ale Covid19. Predau la urma urmei sociologie comparată.

Iar „plata” în acest caz era nota. Aveau toată libertatea de a se inspira de unde voiau. Era clar că unii vor lucra împreună. Exact ca în viața reală, puteau întreba un prieten. Puteau suna publicul. Și fix ca în viața reală, aveau de furnizat o soluție originală.

Domnul student de care am început a povesti, a copiat o chestie cel puțin discutabilă de pe net. Apoi a repetat-o în al doilea proiect. Evident, a avut scuza să mi le trimită la câteva ore diferență, sâmbăta. Am răsplătit plagiatul exact așa cum am făcut-o mereu și cum am anunțat repetat la curs: 0 puncte. Tot la curs am precizat că la restanță se iau în considerare aceleași proiecte ca în timpul anului.

Mai departe e simplu. A venit întrebarea aceea scrisă cu litere mari mai sus: „Bună ziua. Ce trebuie să fac pentru a trece la această materie”.

Păi, domnu’ student, în logica domniei voastre ați putea încerca să (1) îmi dați șpagă; (2) să puneți o pilă; (3) să citiți ce o fi prin prăpăditele alea de cursuri și să vedeți dacă o fi ceva util prin ele; (4) să încercați să mă intimidați. Acuma, vedeți și domnia voastră care o fi calea optimă. Fiecare o alege pe a lui. La urma urmei, peste câteva luni, dacă totul e bine, veți avea o diplomă, veți sfătui poate vreun lider politic cu privire la politicile sociale, sau veți face marketing pentru vreo companie mare, vă veți da cu părerea pe la TV sau pe YouTube, veți face recrutare de personal, sau cine știe ce altă meserie veți practica. E alegerea domniei voastre cum vă faceți treaba.

Soțietatea, moravurile, prințipiurile, plagiatul

„Ce am furat? A fost o propozitie pe care am scris-o altfel, dar avea acelasi sens, dar dupa am modificat. Si graficele și explicațiile eu le-am făcut. De aceste lucruri nu se mai ține cont?”

Meseria de plagiator nu a fost niciodată ușoară. Dimpotrivă. Doar că a devenit banală. Și zgomotoasă.

Societatea românească a promovat această profesie la scală de sport național. Am auzit numeroase remarci în acest sens de la colegi de generație (mă îndrept spre 50 de ani), care îmi explicau cum a copia așa, o parte din lucrare, nu e un lucru grav. La urma urmei avem exemplul lui Ponta, lui Kovesi (da, „doar 4%”), lui Oprea, și a pleiadei de doctori în drept și științe militare care sunt pe poziții de șefi pe la varii procuraturi, curți de justiție, ministere șamd.

Efectul este simplu: plagiatorii din foarte tânăra generație sunt vocali. Pretind că lor li se cuvin drepturi.

„Plagiat o propoziție, pe bune? Pentru propziția aia restul dispare? Am modificat dupa, n-am reprodus nicio lucrare”

Citatele pe care le vedeți în acest text sunt simple reproduceri din zisele unui student oarecare, neipotetic. Domnia sa mi-a trimis o lucrare care, în partea de debut plagia pur și simplu dintr-o colegă. Restul constituia o lucrare mediocră, ar fi luat cam 25% din punctaj, poate chiar mai puțin.

“Deci, din 100% dacă a fost 5% plagiat și nici măcar atât”

Regula clară, anunțată de mine de la bun început, și repetată la curs, era că plagiatul este sancționat drastic. Prin urmare, am notificat studentul că plagiatul nu este acceptat si punctajul este 0.

Din acel moment, a început un val de mesaje dinspre student către mine. Mai întâi s-a făcut că nu pricepe și a tăiat acea parte retrimițând lucrarea, ca și cum ar fi fost versiunea inițială. Nu am reacționat. Apoi s-o fi prins și el că Google Classroom ține un istoric al materialelor încărcate ca temă și a pretins că a copiat doar definițiile unor indicatori. Deja era amuzant. Bibliografia recomandată făcea trimitere la noțiunile pe care pretinde că nu avea de unde să le știe ... Pusese sursa, în sensul că se afla în lista de referințe, dar nu folosise vreo citare. În plus, nici măcar nu îl penalizasem pentru plagierea „sursei”, ci pentru copiatul de la colega sa... :(

“Plagiat? De unde sa stiu eu despre ISCED? Nu e plagit, am pus sursa acolo. Doar o formulare pe care ulterior am modificat-o am luat-o dintr-o sursă comună, dar atât. În rest, eu am făcut comparațiile și restul lucrării...”

Lucrarea venise cu întârziere. Conform regulilor anunțate de la bun început, venea o depunctare oarecare. În cazul său nu se mai aplica oricum, fiindcă plagiatul îl dusese direct la 0 puncte. Dar asta nu a împiedicat studentul să caute nod în papura întârzierii, încercând să obțină o mărire de notă pentru faptul că la următorul proiect, dat fiind că universitatea schimbase durata vacanței, acceptasem întârzieri și anunțasem acest lucru. Vorba lui Ion Iliescu „ce are X cu Y???”

Apoi a început presiunea prin comparație: cum să ia el la fel de multe puncte precum unul care nu a trimis deloc proiectul? I-am răspuns, pentru prima oară: „Comparația cu o persoană ce nu a făcut proiectul este binevenită. Ea oferă prilejul să observăm că acea persoană este onestă. Din moment ce acea persoană are 0 puncte, oare cât ar trebui să aibă cel ce a furat?”

Fără îndoială, în spiritul normelor din societatea românească, studentul ce a furat ar trebui să devină prim ministru sau măcar ministru. În naivitatea mea, eu cred încă în „rule of law” și chiar dacă pot exista circumstanțe care să impună flexibilizarea regulilor, aici nu era cazul. Pot fi plagiate neintenționate, cuvinte preluate din propriile notițe fără a realiza că e vorba de un citat, dar aici era vorba de a copia pur și simplu după un coleg.

Rolul universității este de a ajuta studentul să își dezvolte capacitatea de a gândi cu mintea lui, de a exprima propriile sale opinii, de a produce lucruri de calitate. Dacă încurajăm reproducerea, oprim progresul, iar asta e departe de menirea universității. Uite, spre exemplu, în pagina celor de la Oxford lucrurile acestea sunt explicate pe îndelete: https://www.ox.ac.uk/students/academic/guidance/skills/plagiarism?wssl=1 Cei de acolo spun că a persista în astfel de atitudini poate conduce la exmatriculare

Da, știu, mi s-a mai spus: pretind standarde „prea ridicate”. Asta e, mi se pare firesc să le pretind, mai ales că sunt extrem de joase în comparație cu alte locuri din lume.

Plantatul panseluțelor pare a dori a continua :(

Pentru Dacian Cioloș, intervievat pe 6 februarie la Europa FM, democrația înseamnă să schimbi regula jocului oricând nu îți place rezultatul acestuia. E ca și cum, la fotbal, dacă pierzi, primești dreptul de a faulta, de a avea 13 jucători pe teren și eventual elimini și arbitru, mai ales dacă joci acasă și publicul te susține.

Mai precis, domnul Cioloș vrea anticipate și consideră constituția proastă fiindcă :
(1) nu permite anticipate când are cineva chef;
(2) nu permite președintelui dizolvarea parlamentului când are președintele chef.

A fost ca și cum i-aș reauzi pe domnii Iliescu, Năstase și Băsescu în perioadele lor de glorie, când credeau că toată națiunea este la cheremul lor și totul li se cuvine.

Întâmplarea face că avem o Constituție care, în ciuda slăbiciunilor sale, aplicată corect împiedică derapaje autoritariste și modificări ale regulilor jocului în timpul acestuia. Este fix acea constituție ce a permis trimiterea la pușcărie a unor infractori precum Dragnea, cea care a făcut ca ordonanțele Iordache să fie neaplicabile, cea care îi permite domnului Cioloș să respire liber și să exprime opinii.

Rațiunea simplă pentru care nu putem avea anticipate când are chef tabăra care conduce în sondaje este dată tocmai de nevoia de a preîntâmpina astfel de atitudini profund nedemocratice precum cele ale domnului Cioloș. Cum ar fi fost ca PSD să organizeze anticipate pe când avea mai mult de 50% din intenția de vot în sondaje? Tocmai de aceea drumul spre anticipate este al naibii de greu, solicită parlamentarilor să caute compromis pentru a avea un guvern.

Oarecum halucinant, domnul Cioloș spune că ar trebui anticipate pentru ca guvernul să aibă majoritate. Aceasta se aplică, desigur, oriunde. Numai că aplicarea presupune o condiție esențială: partidele nu pot forma o majoritate. Or nu sunt tocmai convins că ne aflăm în această situație. Dimpotrivă, strict procedural, o majoritate destul de largă a făcut guvernul Orban să pice.

Suntem 30 de ani mai târziu, iar domnul Cioloș, lider al taberei ce se pretinde reformatoare și democratice, mă face să cred că Brucan a fost mult prea optimist. Despre domnul Orban nici nu merită pomenit. Domnia sa a rămas încremenit în epoca CDR. Ne-a vorbit de greaua moștenire și a găsit țel unic în lupta cu PSD.
În aceste condiții, prefer la putere PSD, măcar mai e speranța că or veni vreodată unii mai competenți și mai democrați care nu sunt acum la putere.

Elanul spre fericire începe cu un pas înapoi ...

Oamenii au adesea nevoie de pași înapoi. Orice progres vine cu reversul său, pasul înapoi.

Societățile, spre exemplu, au nevoie de timp în care să își înțeleagă arderea. O schimbare bruscă va fi însoțită de un moment de recul. O deschidere spre oameni, o creștere a toleranței și încrederii, va fi însoțită de o recrudescență a intoleranței și xenofobiei. Partea conservatoare a societății va avea tendința de a deveni gălăgioasă spre a opri acea schimbare spre mai bine de care se teme.

Și ia timp până temerile dispar, până conservatorismul este potolit, până apare acea ajustare în care toți devin siguri de confortul noului echilibru societal. Atunci societatea este din nou gata să avanseze.

Fără astfel de ajustări, apare riscul fracturii între părți societății.

Societatea, ca întreg este asemenea unui om. Pașii săi înainte sunt mereu măsurați, iar mecanismele sale de siguranță tind a-l trage spre locuri ce par sigure, spre căi bătute, spre rutină, spre a fugi de ceea ce ar putea fi fericirea.

Fericirea în sine este o stare greu de dus, fiindcă necesită acceptarea ei. Și e greu să accepți fericirea atunci când nu ești obișnuit cu ea. Îți spui că vrei mai mult și ai tentația de a căuta (iar) acel mai mult în locurile tradiționale, ce par confortabile pentru că le cunoști, le stăpânești. Tinzi să uiți că tocmai faptul că ele nu pot oferi mai mult te-au pus în mișcare. Apoi te ajustezi și revii, pornești din nou spre fericire.

Asemenea societăților. Asemenea atleților. Ajustarea, pasul acela înapoi, aparent oprindu-te din drum, sunt de fapt elanul ce te pregătește să sari mai sus.

În timpul acesta, marea, cu fluxurile și refluxurile ei, rămâne singurul punct de reper fix, locul unde te întorci spre a te încarcă de energia cu care să sui pe de acum și mai înaltul munte al fericirii.

ICCV: 30 de ani de existență

Se întâmpla în 2 ianuarie 1990. Conducătorul de atunci al României semna o serie de decizii care aveau să fie publicate în Monitorul Oficial de a doua zi. Era un ianuarie teribil, primul Revelion liber fusese marcat de câteva focuri de armă, nu era prea clar cine erau teroriștii și nici încotro se îndreaptă țara. În 1-2 ianuarie, efervescența legislativă conducea la generarea a nu mai puțin de 24 de decrete și hotărâri, listate în acel prim Monitor Oficial din 1990.

Între decrete era și cel de mai jos:

Apărea astfel un INCE mamut, în subordinea guvernului (între timp a devenit institut al Academiei) și care includea un nou înființat Institut de Cercetare a Calității Vieții.

Prin urmare, e cazul să urăm La Mulți Ani! acestui ICCV care împlinește azi 30 de ani și o săptămână și pe unde mă aflu și eu din octombrie 1996.

E aproape inutil a enumera numeroasele calități ale ICCV și rolul său indiscutabil în renașterea sociologiei românești. Institutul are un colectiv bine consolidat și i se poate doar ura a răzbi în marasmul finanțării științei de la noi și a reuși să devină un actor decent în producerea de cunoaștere la nivel internațional și o sursă de neignorat în designul programelor și politicilor sociale și ale dezvoltării de la noi, de la nivel supranațional, și din alte țări.

Dancing in the rain

Viața este precum o învolburare zvăpăiată de linii, puncte și cerculețe vesele. Te mai sui pe un punctuleț, așezi cerculețele în grămăjoare, le folosești ca pe un montagne-russe, râzi, te retragi în tine, izbucnești vioi printre ceilalți, zâmbești nebunește, reordonezi cerculețele, liniuțele și punctișoarele, împungi un prieten drag, îi spui că îl iubești, arunci departe grijile...

Uneori oamenii îți încurcă cerculețele, îndreaptă spre tine bețișoarele și îți aruncă punctele la distanță, de nu mai știi de unde să le iei ca să ai pe ce te sprijini. E mai greu atunci cu zâmbetul. Pare că punctele se revarsă peste tine, cercurile te țin prizonier. Se strică lucrurile, se revoltă corpul, părinții te împing spre soluții tradiționale, gura lumii pare a fi asupra ta, copiii vor tot mai multe, totul se surpă, nu mai ai timp, timpul s-a pierdut printre cercuri concentrice, în spirale infinite, se duce tot mai departe, banii par a rezolva totul, ei aduc fericirea, ți-o spun liniile aruncate de mama ta, iar punctele vin iar rostogolindu-se, cerând o oprire, o scăpare, o eliminare a răului, a rutinei, îți cer să ai măcar o scoică la îndemână, să readucă murmurul mării, liniștea nisipului cald, mângâierea soarelui vesel, dar scoicile costă bani, în timp ce punctele negre vin peste tine, iar și iar, lipsite de milă și el sau ea nu le opresc, fiindcă se luptă cu punctele lor, lipsiți de scoici, striviți de cercuri, împungându-te cu linii, sub urletele copiilor, sub gura nevăzută a lumii, toate picând peste tine, până elimini răul.


Și totul se oprește, reașezi linii și puncte, zâmbești iar lumii, te bucuri de un nou început, de soare, cumperi o scoică, rostogolești galeș câteva cerculețe, liniile se așază singure, o vreme, apoi, întrebările revin, supărătoare. Ai bani, ai libertate, ai tot, ai o scoică, ai linii cuminți, ai cercuri, ai linii, ai puncte, ai zâmbet. Ai zâmbet? Liniile nu se așază deloc ca altcândva, iar scoica aleargă tăcută, departe de murmurul mării, vuietul punctelor se aproprie, devine acut, rostogolirea liniilor este insuportabilă, strigi tare fericirea, invoci magia Crăciunului, e zarvă, e larmă, e tremur, e fals, și apoi ... senin, cald, un zâmbet, o scoică, un chip ferm, spunând ceea ce nu credeai că va spune, despre cum acum știe cum să așeze punctele și liniile și cercurile într-un puzzle altfel, construit peste o scoică pe care o stăpânește, pe un mal de mare unde să te simți ușor la 100 de ani, plutind amândoi mână în mănă sub bucuria soarelui acelui altfel, ca o sclipire din ochii buni ce păreau cândva insuficienți.

Punctele, cercurile, liniile, viața, împunsul acela plăcut ce-ți lipsește, omul care simte cu tine, dar acum altfel, mai sus, mai altfel, cu aceleași puncte și cercuri și linii, dar un puzzle nou, infinit mai cald, mai bun, mai profund.

Life. Take two.

Love is two people dancing in the kitchen

“Love is two people dancing in the kitchen.” A simple message on the wall of my AirBNB accommodation in Zagreb.

One may look at the message in a mundane manner, focusing on the kitchen. However, the story is deeper. It talks about durability.

Love builds in mundane places, to erupt joyously in the street, to bring glamour and shining, to keep people laughing. But the essence is there, in the mundane conversations in the nocturnal bed, in doing small things together in the kitchen, in random touches and talks, non-sexual, unintended, banal, almost fade. They offer the opportunity to enjoy life at its grassroots, to experiment with each other, to build things from nothing, to mutually calibrate reflexes, actions, smiles, signs, passion.
Love is beyond its visible expression, it recovers from ashes, by building common actions, and kitchen is just a simple metaphor, to understand the crucible where passion starts to actually rule the game.

Movie-stars are at the opposite. Time and resources limit their capacity to bond. Unlimited resources provide the continuous temptation to spend all time in exposed places, experimenting fantastic rush, exquisite action, and adrenaline, but lacking the opportunity offered by small things, nocturnal small talk, and … kitchen love. Limited time sets even more severe boundaries, and gives no space for such mundane experiences that help couple continuously reinvent their passion. Somehow this explains why their dancing in the street last less and is less fulfilling.

“Love is two people dancing in the kitchen.”
If you know what I mean, then you will actually enjoy to a deeper level Martha & the Vandellas' song, brought back to fame by David Bowie and Mick Jagger ;)