Țara lui Thomas

Am un amic care a făcut facultatea de transporturi la începutul anilor 1990. Acum e în Canada.

Atunci, la începutul anilor 90, ne întâlneam adesea vinerea în super-aglomeratul personal de 16 și 13 minute (ora s-a mai schimbat de la un an la altul), care făcea doar patru opriri de la București la Ploiești și care străbătea distanța respectivă în doar 40 de minute.

Prietenul cu pricina ne povestea la un moment dat ce aflase de la unul dintre profesorii săi: locomotivele și vagoanele alea amărâte, lipsite de confort, mustind de studenți, puteau străbate cam în 15 minute cei 60 de kilometri ce despart Ploieștiul de București. Problema era însă că pentru astfel de viteze liniile nu erau OK.


Pentru noi, pe atunci, era un soi de vis să vedem cum facem de acasă până la București jumătate de oră, eventual pe o linie comună cu cea a metroului... Ne gândeam că România, Ministerul Transporturilor, va investi în linii, așa cum războiul din Yugoslavia asigurase finanțarea, prin 1995/1996, și pentru autostrăzi și pentru pod peste Dunăre.

Prietenul meu este acum în Canada, alături de multe alte promoții de studenți la transporturi. În România, autostrăzile continuă să fie un vis: ungurii, care au primit banii tot cam atunci, le-au terminat pe ale lor. Podul de la Calafat-Vidin a fost început cu peste 10 ani mai târziu, de terminat nu se știe când se va termina, iar bulgarii oricum sunt cu un an înaintea noastră.

Cât despre trenuri, s-au cumpărat vagoane noi, avem aceleași linii vechi, iar despre utilitatea infrastructurii cu pricina povestește Adi Hatos, cel care trimite indirect și către trenulețul Thomas...

Dar nu-i nimic, că facem Canalul București-Dunăre, pohta ce au pohtit miniștri ai transporturilor mai noi sau mai vechi.

0 comentarii: