Conacul Bellu la Urlaţi

Am fost la Conacul Bellu, iar surpriza a fost atât de plăcută, încât nu-mi venea să cred că suntem în România!

Conacul constă din casa de oaspeţi a conacului iniţial, un loc absolut surprinzător: mobilierul original (este primul muzeu din România în care intru şi mobilierul este cel original) include numeroase obiecte extrem de interesante, unele de un rafinament neaşteptat; casa în sine este un loc plăcut, cu o arhitectonică interesantă, departe de "palatele" uneori lipsite de imaginaţie de la noi; sunt numeroase împrumuturi interesante, de la terasa pietruită cu pietre de râu aşezate cu muchia în sus, aşa cum numai în Dodecanese (insulele cu capitala la Rodos) am mai văzut, până la camera secretă descoperită recent în cramă, în momentul lucrărilor la consolidarea fundaţiei; sunt numeroase obiecte ce amintesc de ce însemna lux la începutul secolului XX, precum un telefon Ericsson, sau o halbă cu fundul de cristal în care se distinge un desen oarecare. Iar dacă vreți un Aman sau un Grigorescu în original, le găsiți și pe ele...

Istoria pe scurt a locului sună cam aşa: Familia Bellu a venit la noi în jurul anului 1780, din Pela, vechea capitală a lui Alexandru Macedon (undeva în nordul Greciei actuale, în apropiere de Salonic). Personajul principal al istorie de faţă, Alexandru Bellu, nepot al celui ce a donat terenul pentru cimitirul Belu din Bucureşti, era un tip ce se plimba de felul său pe la Paris şi Firenze. Drept urmare, casa sa de la Urlaţi era şi ea garnisită ca atare: scrinuri în stil florentin, o măsuţă de ceai semnată … Gallé, un salonaş japonez, dar şi unul în stil turcesc.

Pe la 1920, familia a donat conacul de la Urlaţi Academiei Române, în a cărei posesie este şi acum. Din păcate, la cutremurul din 1940 casa mare a suferit stricăciuni şi nu a fost consolidată. Astăzi mai există din ea doar fundaţia. În schimb s-a păstrat casa de oaspeţi, cea care este vizitabilă astăzi. Aşa cum ne-a explicat custodele muzeului (un tip extraordinar de amabil şi destul de priceput, complet atipic pentru România!), la momentul donării aşezământului către Academie, actul a consemnat şi o listă lungă cu mobilierul şi lucrurile din casă. Lucrurile sunt şi acum disponibile pentru ochii vizitatorilor, ceea ce face ca să fi avut surpriza de a vizita pentru prima oară în România un muzeu în care mobilierul şi obiectele sunt cele originale, şi nu au fost aduse zeci sau sute de ani mai târziu. După cum zice Mălina, probabil chiar această listă şi faptul că muzeul era la 1945 deja în posesia Academiei a făcut să nu fie spoliat imediat de noua clasă conducătoare, în dorinţa sa de a desfiinţa tot ce existase în „regimul burghezo-moşieresc”.

Pe scurt, e un loc care merită vizitat, mai ales că se ajunge destul de uşor: mergând spre Buzău dinspre Ploieşti, pe şoseaua naţională cu două benzi pe sens, în Albeşti o iei la stânga către Urlaţi, treci de liceu, treci de centrul cu blocuri, o iei la dreapta, apoi la stânga. Până aici sunt indicatoare. Apoi treci de stadion şi ajungi la un foişor. Prin stânga acestuia intri în parc, o iei (cu maşina), pe aleea pietruită din stânga, urci panta şi ajungi la conac.

Poţi ţine cont şi de faptul că într-un sat aparţinător de Albeşti s-a născut tatăl mamei mele :), că sunt persoane importante, pe care le cunosc şi preţuiesc, ce au învăţat la liceul din Urlaţi :) şi că, dacă vrei un vin bun, te afli în patria acestuia, iar crame de calitate sunt la tot pasul, îmbiindu-te la o degustare şi la cumpărat.

Câteva fotografii și alte informații găsiți și aici.

2 comentarii:

impricinatul de corn spunea...

multumesc de reamintire. te si intrebi: de ce naiba nu se gandesc arhitectii locali sa reintroduca in peisajul vizual formele autohtone. n-am gasit decat un exemplu in acest sens: la iesirea din radauti spre putna o sa ai prilejul (fericit!) de a vedea cateva case construite in zilele noastre care conserva aura locala la modul excelent.

farabarbati spunea...

Daca mergi la Sura Dacilor din Poiana Brasov si vrei sa platesti cu cardul sa vezi ce post misto o sa compui :))