Povestiri de pe Calea Moșilor

Adina Popescu. Povestiri de pe Calea Moșilor, Editura Casa de Pariuri Literare, 2014.

Unu la mână, nu prea citesc povestiri dacă nu sunt SF. Pur și simplu le evit, nu aș putea să explic de ce. Doi la mână, nu prea merg la lansări de beletristică.

Așa că e greu de știut cum se face că, în aprilie, abia revenit în București, am mers la lansarea cărții de care vorbesc aici. Poate eram curios să văd cum un autor de reportaje scrie o carte de povestiri? Poate m-a atras subiectul?

Nu știu să răspund exact, dar, în orice caz, a fost o bună alegere. Mi-a plăcut locul, Librăria Bastilia, cu cotloanele ei dintr-o casă veche din Piața Romană, cu cafe-barul de sus, unde a avut loc lansarea. Fără îndoială, mai degrabă o librărie de fițe decât o librărie unde iei cartea în mână, stai nițel pe fotoliu citind, mai răsfoiești încă una și apoi alegi ce vei cumpăra. Pentru o lansare de carte însă a fost o bună alegere.

Mi-a plăcut textul dintre coperți. După capul meu, cartea nu este despre Calea Moșilor, ci despre copilărie și adolescență, așa cum erau ele la sfârșitul anilor 80 și începutul anilor 90, despre cum ochii copilului de atunci vedeau schimbările postcomuniste și cum își reinventau reperele. Nu e tocmai generația mea, dar nu e nici departe de mine. Nu e la fel ca școlile în care am fost, acasă, în Ploiești, adică în orașul care are de mult o monografie, după cum remarca Mircea Vasilescu la lansarea amintită.

Asta nu a împiedicat volumul să aibă parte la această lansare și de o proiecție video, cu câte reportaje alb-negru despre Calea Moșilor. Din păcate nu le-am văzut postate și pe pagina de Facebook a proiectului. Dădeau un farmec aparte vieții din povestirile Adinei Popescu, fixând mai bine contextul.

Cartea, pe care am citit-o repede, e mai degrabă un roman decât o colecție-de-povestiri-cu-aceleași-personaje-ordonată-cronologic. Stilul se schimbă odată cu vârsta personajului principal, dar rămâne același tip de reportaj cu care ne-a obișnuit autoarea, ceea ce face ca eticheta de roman să fie într-adevăr superfluă.

Cum ziceam, mie mi-au plăcut și lansarea, de la care am fugit imediat ce vorbitorii au terminat ce aveau ei de spus, cu har; și cartea, interesantă ca reportaj despre cum am trăit cândva; și locul. Am vrut să scriu acest post imediat după ce toate s-au întâmplat, dar poate că e mai bine că o fac abia acum, când timpul a mai decantat lucrurile.

Dacă mă întrebați pe mine, valoarea principală a volumului stă în calitatea sa de document social, de mărturie a unei lumi apuse, chiar dacă ea încă mai trăiește în sufletul și mintea celor ce am trăit-o. Într-un fel, e un soi de Cișmigiu et co., dar un pic la altă scală. Ce nu îmi dau seama este dacă cele spuse acolo mi s-au părut „mișto” doar ca efect al generației din care fac parte, sau doar ca deformare profesională… Vă las să o descoperiți singuri ;)