Deţinătorii adevărului absolut (I)

O întâmplare recentă m-a făcut să îmi amintesc o alta, de prin 1997-1998.

Participam la o întrunire în cadrul Academiei, trimis de domnul profesor Zamfir ca să îi ţin locul. Se discuta despre alocarea fondurilor de cercetare, pe ramuri ale ştiinţei. Argumentul principal invocat de cei prezenţi (majoritari erau fizicienii şi matematicienii, dacă nu mă înşeală memoria) era cel al numărului de cercetători: mai multe fonduri trebuiau alocate fie acolo unde erau mai mulţi cercetători, fie unde erau mai multe lucrări, în termeni absoluţi. Cu alte cuvinte, dacă aveai deja o resursă umană oarecare, era firesc să o utilizezi la maxim. Nu conta că puteai avea o diciplină cu mai puţini cercetători, însă mai eficienţi.

Nu mi-am putut ţine gura şi, dacă tot eram acolo, am protestat: procedura nu făcea altceva decât să perpetueze iraţionalitatea alocării din perioada comunistă. Unele discipline (precum sociologia, dar şi psihologia sau ştiinţele politice), urmau să nu primească suport, nefiind dezvoltate ca urmare a interzicerii lor în anii 80.

Fiind cel mai tânăr dintre cei prezenţi, am primit imediat ocara de cuviinţă. Marele Om prezent de faţă a zis ceva de genul următor: Cine este tu să vorbeşti? Cine te-a invitat aici? Adică eu, academician şi senator [al partidului care dădea primul ministru la ora respectivă] să stau să ascult ce zice unul ca tine? Oficial, întrunirea avea un caracter democratic, aşa că am protestat şi în acest sens, apoi lucrurile au trecut - în mod firesc? - mai departe.

Mai târziu, s-a propus înfiinţarea (de către acelaşi Mare Om) unei comisii care să gestioneze problema deciziei asupra priorităţilor româneşti de cercetare. Cineva a propus şi un nume, tot un fizician, pe post de şef. Reacţia Marelui Om a fost promptă, dovedind destulă vivacitate la vârsta destul de înaintată pe care o avea pe atunci: Cum să fie ăla şef? Eu am înfiinţat-o, eu o să fiu şef! Decizia a rămas în coadă de peşte...

  • Deşi nimeni nu mă susţinuse în protestul meu solitar de la început, după întrunire a venit cineva la mine, tot fizician (trebuie să scriu şi eu prin CV pe undeva că am participat la nişte Olimpiade Naţionale de Fizică si de Matematică), şi mi-a spus că am dreptate, că ei nu îl suportă pe Marele Om...

  • De atunci încoace am venit destul de des în contact cu discuţia despre alocarea resurselor pe discipline şi în cadrul disciplinelor. Nici azi nu există o strategie clară, în ciuda celor câtorva documente, declaraţii şi ordine existente.

Mari Oameni au fost şi vor mai exista. Astăzi mi-am mai pierdut din energia şi avântul de a mă lupta cu ei. În plus, nu mai pot invoca diferenţa de vârstă. Marii Oameni au început din ce în ce mai mult să fie de vârsta mea. Cum capătă un pic de putere, cum devin Mari Oameni.

Între timp am câştigat altă armă: pot să îi ignor. Nu ştiu însă dacă îmi foloseşte cu adevărat la ceva. Oricum, atâta vreme cât o fac solitar, situaţia rămâne neschimbată, şi trebuie să fac în continuare faţă dilemei dacă nu cumva oi fi eu prea credul, prea pe invers, prea nu-ştiu-cum.

0 comentarii: