Cartea ca obiect de decor

În încercarea de mări tirajele mărunte, presa scrisă din România a început de destul de multă vreme să vândă pachete complete – ziarul+o carte, revista+un DVD – promovând tot felul de colecţii: opere clasice, Jules Verne, teatrul românesc, cărţi de călătorie. Iniţiativa este aparent salutară – (re)aduce cititul în vieţile românilor.

Am văzut mulţi care cumpără pachetele respective din motive diverse: ca să aibă copii ce citi când vor fi mari, ca să aibă cărţi frumoase în bibliotecă (de ce oare nu cumpără doar cotoare, că se găsesc pe la magazinele de mobilă??), fiindcă o astfel de colecţie de clasici e chilipir şi nu poate fi ratată.

Din punct de vedere al marketingul, strategia cu pricina este o reuşită. Pachetele cu pricina menţin cât de cât presa scrisă în viaţă.

Altfel însă cărţile cu pricina zac de cele mai multe ori prin rafturi, ca simplu element de decor. Poate că aici ar fi rolul şcolii, al Ministerului Culturii, de a profita de prezenţa lor şi a stimula cititul. Cum? Aici creativitatea poate fi uşor finanţată. Să zicem că aş stimula, din fonduri publice, un concurs televizat, eventual la TVR, un fel de Ştii şi câştigi, bazat pe cititul unei astfel de colecţii de cărţi.

Sau aş scoate la concurs includerea în astfel de colecţii a unor cărţi din programa obligatorie pentru liceu. (simplu, ca Minister al Educaţiei, anunţ că introduc testare anuală cu test grilă constând din întrebări dintr-o listă de cărţi pe care o consider obligatorie, şi mă ofer să recomand colecţia propusă de un anumit ziar. Trusturile media licitează şi cel cu oferta cea mai bună va fi promovat în toate liceele din ţară în anul cu pricina).

Prima cale este una ce diferenţiază între indivizi. A doua impune un anumit standard minimal. Eu le-aş folosi complementar. Ele constituie doar simple exemple despre ceea ce se poate face. Totul este să vrem.

Avem resursa, zăcând pe rafturile unora, uşor accesibilă altora. De ce nu am folosi-o??


(Va urma: cartea depersonalizată)