Continui aici cu alternativele la Dragormir şi Sandu în fruntea fotbalului românesc. În postarea trecută am spus de ce, în opinia mea, Hagi, Gică Popescu sau Dan Petrescu nu ar trebui să acceadă în poziţii de răspundere în fotbalul de la noi. Pot fi preşedinţi de club, antrenori, dar nu şefi la LPF sau FRF. Relaţiile prea puternice cu fraţii Becali le-ar reduce substanţial eficienţa ca diriguitori. La fel s-ar întâmpla probabil şi cu mulţi alţi foşti importanţi fotbalişti români.
2. Preşedinţii şi managerii de la cluburi
Nici preşedinţii actuali de club nu sunt alternative viabile. Să nu uităm două lucruri:
În primul rând, cluburile sunt practic cele care decid, prin alegeri, atât preşedintele LPF, cât şi pe cel al FRF. Ele au tot ales şi reales pe cei doi ca preşedinţi ai celor două foruri. Prin urmare aceștia se potrivesc de minune cu interesele cluburilor.
În al doilea rând, spre deosebire de alte părţi, în România fotbalul nu este o industrie în adevăratul sens al cuvântului. În alte locuri, fotbalul este o win-win-win combinaţie. Spectatorii câştigă, având parte de entertainment de calitate. Jucătorii câştigă salarii respectabile. Cluburile câştigă sau cel puţin nu pierd masiv din punct de vedere economic: biletele de meci, drepturile de televizare, vânzarea de tricouri şi alte suveniruri, veniturile din publicitate se adună şi constituie părţile cele mai importante din buget. Uneori se mai adaugă efortul comunităţilor locale, prin implicarea primărilor. Exceptând unele cluburi, mai ales în Italia şi câteva cluburi englezeşti cumpărate în ultimii ani de şeici şi miliardari ruşi, consumul ostentativ al unor patroni generoşi nu prea este parte a poveştii de succes.
La noi e pe dos: fotbalul se derulează în interesul aproape exclusiv al unor tipi bogaţi, în căutare de imagine publică şi de mecanisme rapide a accede la posturi ministeriale, in legislativ, sau pur şi simplu de justificări pentru a nu fi investigaţi de DNA, Parchet, Fisc sau alte agenţii similare.Angajații cluburilor sunt, cu puține excepții, oameni de încredere ale celor amintiți. Alegerea lor în fruntea LPF sau FRF nu ar schimba cu nimic problema.
(va urma)
2. Preşedinţii şi managerii de la cluburi
Nici preşedinţii actuali de club nu sunt alternative viabile. Să nu uităm două lucruri:
În primul rând, cluburile sunt practic cele care decid, prin alegeri, atât preşedintele LPF, cât şi pe cel al FRF. Ele au tot ales şi reales pe cei doi ca preşedinţi ai celor două foruri. Prin urmare aceștia se potrivesc de minune cu interesele cluburilor.
În al doilea rând, spre deosebire de alte părţi, în România fotbalul nu este o industrie în adevăratul sens al cuvântului. În alte locuri, fotbalul este o win-win-win combinaţie. Spectatorii câştigă, având parte de entertainment de calitate. Jucătorii câştigă salarii respectabile. Cluburile câştigă sau cel puţin nu pierd masiv din punct de vedere economic: biletele de meci, drepturile de televizare, vânzarea de tricouri şi alte suveniruri, veniturile din publicitate se adună şi constituie părţile cele mai importante din buget. Uneori se mai adaugă efortul comunităţilor locale, prin implicarea primărilor. Exceptând unele cluburi, mai ales în Italia şi câteva cluburi englezeşti cumpărate în ultimii ani de şeici şi miliardari ruşi, consumul ostentativ al unor patroni generoşi nu prea este parte a poveştii de succes.
La noi e pe dos: fotbalul se derulează în interesul aproape exclusiv al unor tipi bogaţi, în căutare de imagine publică şi de mecanisme rapide a accede la posturi ministeriale, in legislativ, sau pur şi simplu de justificări pentru a nu fi investigaţi de DNA, Parchet, Fisc sau alte agenţii similare.Angajații cluburilor sunt, cu puține excepții, oameni de încredere ale celor amintiți. Alegerea lor în fruntea LPF sau FRF nu ar schimba cu nimic problema.
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu