La brutărie? (IV)

Hai să vedem totuşi ce persoane ar putea fi puse în loc.

Mircea Sandu este un fost fotbalist important, prezent şi în naţională. Dumitru Dragomir este un fost conducător de club, care a devenit apoi patron de cotidian sportiv. În momentul când au fost aleşi în funcţii reprezentau speranţele pentru un soi de revoluţie în fotbalul autohton. Au avut de altfel şi rezultate: un loc 5 la un campionat mondial. Aceasta înseamnă mai puţin decât orice altă ţară din est, exceptând Slovacia, Slovenia, Macedonia, Muntenegru, Moldova, Albania, Cipru, Balticele şi ţările din Caucaz. O semifinală de Cupa UEFA. Câteva prezenţe în grupele Champions League. Nu e deloc rău. E mai bine decât Georgia sau Armenia.

Am respins deja alternativa foştilor fotbalişti din jurul fraţilor Becali şi a conducătorilor de club. Ar fi nevoie mai degrabă de un bun manager sau de un utopic neînfricat. Poate un ziarist? (Tolontan?) Sau poate a unui fost fotbalist, şcolit, dar în afara cercului de interese becaliene? (Pavel Badea, Adrian Ursea?) Sau combinaţii între soluţiile amintite?

Mă îndoiesc însă că astăzi cluburile ar alege aşa ceva. Mai degrabă ar trebui optat pentru soluţia schimbării graduale, prin revenirea fotbalului către suporteri şi a spectatorilor pe stadioane. Asta ar însemna însă o presă neaservită intereselor patronilor, neinteresată doar de Steaua, Dinamo şi Rapid, Porumboiu şi Iancu, preocupată de a-şi face meseria.

Altfel, campania cu brutăria riscă să fie doar o altă petardă aruncată în vid :(

Prin urmare, cred că soluţia trebuie să provină dintr-o abordare graduală, cu presa în prim plan. Scopul ar fi să convingă cluburile să se schimbe structural și să pună accent pe alte beneficii decât consumul ostentativ al patronilor. Aceasta ar presupune încetarea atenţiei fantastice acordate patronilor de cluburi şi băgătorilor în seamă din jurul acestora, renunţarea la discutarea continuă a greşelilor de arbitraj, includerea în sfera de interes a prezentării de modele manageriale din ţările în care fotbalul produce deopotrivă spectacol şi bani. Punând accentul pe partea sportivă a industriei fotbalistice și pe accentele instituționale, cluburile ar pierde beneficiile derivate din datul în bărci la televizor (adică consumul ostentativ nu ar mai aduce imagine publică, pentru că nu ar mai fi popularizat de media; utopic, nu-i așa?).

Pentru presa românească însă, o astfel de abordare este probabil peste puteri. Gândiţi-vă la un ziarist oarecare, să îi zicem Ion Protopopescu. E băiat bun, talentat cu condeiul (adică e capabil să scrie fără greşeli gramaticale şi de ortografie), bine intenţionat, utopic în naivitatea de a dori un fotbal mai bun. E la început de carieră, ceea ce îl face să nu fie tocmai avut. //// E invitat într-o seară de patronul clubului X, la grămadă cu alţi ziarişti, la o agapă. Mănâncă şi bea pe banii acestuia, sau mai degrabă a clubului, că e o acţiune de protocol. Patronul, persoană intens mediatizată, candidat prin varii alegeri şi antreprenor de succes, îi vorbeşte prieteneşte, râde la bancurile lui, îi dă dreptate că e corupţie şi arbitrii fură, îl bate pe umăr. //// Două zile mai târziu merge la altă agapă. De astă dată la vila altul patron, la munte. Şi acesta e băiat finuţ, nu se îmbracă de la C&A, ca Ion Protopopescu, şi are un SUV alb, de la unul dintre cei trei producători germani de automobile clasa premium. Protopopescu, mândru posesor de Fiat Panda, e impresionat. //// Câteva săptămâni mai târziu se laudă prietenilor non-ziarişti că îi cunoaşte şi pe X şi pe Y, le vorbeşte despre maşinile lor, despre ţoalele prietenei fiului lui X, despre glumele despre Y făcut într-un cerc unde nu are acces oricine.

Câteva luni mai târziu simte că trăieşte mai bine fără să i se fi mărit salariul. Fără să îşi dea seama, e sponsorizat de cluburi. Iese de câteva ori pe săptămână la câte o chermeză unde nu plăteşte nimic sau mai nimic. Uneori ziarul îi dă şi diurnă pentru deplasare. E prezent des în studioul unei televiziuni de sport. Nu câştigă mare lucru acolo dar e în contact permanent cu oameni aceştia meseriaşi de la cluburi, patroni şi conducători, exemple de succes la care jinduieşte şi cu care devine prieten. De altfel nu mai are timp să vadă alţi prieteni.

Aceasta e viaţa lui acum. Cum ar putea să scrie de rău despre ei, noii săi prieteni, oameni celebri? Iar articolele lui sunt dominate de figura lui Gigi, Cristi, Meme, George, Mitică şi alţi băieţi de gaşcă fără de care viaţa sa ar fi fadă. Apoi apare un val de furie împotriva unuia, şi scrie şi el despre o anumită brutărie, convins că nimic nu se va schimba. Restul, sunt simple detalii...

(finalul seriei)

0 comentarii: