În topul Mercer al orașelor cu cea mai bună calitate a vieții, Bucureștiul ocupă locul 100 și ceva. Mass media din România are azi titluri care spun că a țării capitală a picat două poziții.
Știrea în sine nu prea e adevărată, dar asta e mai greu de explicat în fix două cuvinte.
Prin urmare, hai să vedem cele șase puncte de mai jos.


Bucureștiul clădind noul pe ruinele vechiului (AFI Technology Center, august 2018)


  • 1. Topul Mercer este portdrapelul campaniei de advertising al Mercer. Compania cu pricina publică topul în primul rând pentru publicitate, apoi vinde alte produse clienților interesați. O spun din capul locului: deși topul este interesant, eu m-aș gândi de două ori înainte de a cumpăra de la ei ceva.
 
  • 2. În trecut îmi amintesc că erau mici detalii metodologice pe site-ul companiei. Azi nu le-am mai găsit, dar poate am căutat eu insuficient de atent? Oricum ar fi, topul se bazează cel mai probabil pe o combinație de opinii ale experților și sondaje de opinie. Ceea ce înseamnă că avem ceva marje de eroare și, cel mai probabil, 10 locuri în sus sau în jos nu ai practic diferențe care să iasă din intervalele de încredere. Adică locul ocupat+/-10 locuri, cam tot același lucru este. Din acest punct de vedere, căderea cu două locuri practic nu există.

  • 3.       Mercer nu publică cifre, doar rankingul. Acest lucru este ciudat, la fel de ciudat ca absența metodologiei. Ca unul care sunt obligat atunci când public ceva să asigur transparența a orice am calculat, îmi permit să fiu reținut în citirea unui top pentru care informațiile de bază lipsesc.

  • 4.       O astfel de informație este modul de selectare al orașelor în eșantionul analizat. Intuitiv, ar putea fi vorba de o combinație între mărime, a fi capitală și a avea o importanță globală deosebită. Dar cum se face că Basel sau Düsseldorf sunt luate în considerare, dar Constanța, Cluj sau Timișoara nu sunt? Szczecin, spre exemplu este de două ori și jumătate mai mare decât Basel, Ploieștiul este cu câteva zeci de mii de locuitori mai mare decât Basel, Köln este dublu față de Düsseldorf (care e în top 10 Mercer), este la mai puțin de 100 km distanță în comparație cu Düsseldorf, are o rivalitate cu acesta și este mai mare decât peste jumătate din orașele din topul Mercer. Probabil cei de la Mercer au o explicație pentru selecție, dar cum nu am găsit-o…

  • 5.       Mercer adaugă de la un an la altul alte orașe. Nu știu exact ce au adăugat anul acesta. Anul trecut, intraseră în top orașe precum Basel, Glasgow și Philadelphia. Dacă or fi adăugat și anul acesta trei similare, de fapt Bucureștiul nu o fi coborât deloc, ci poate chiar a urcat. Din nou, absența reperelor metodologice creează dificultăți de citire a rezultatelor raportate…

  • 6.       Mercer a luat în calcul zece aspecte. Ele țin de educație, sănătate, timp liber, locuire, mediu economic, shopping, transport, mediu politic, ecologie, mediul socio-cultural (oare ce o fi aici?). Nu am aflat însă cum sunt acestea combinate în indexul propus, dacă combinarea este legitimă (or fi testat invarianța măsurării?) șamd.


Cum aș folosi informația din top:
  •  Aș compara poziția Bucureștiului cu cea a altor orașe din zonă. Spre exemplu Sofia sau Zagreb sunt prin apropiere, dar Bratislava, Ljubljana, Budapesta sau Varșovia sunt în față, unele destul de departe (depărtarea este însă aparentă, nu știm care sunt cifrele, sau nu le-am regăsit eu pe site).
  • M-aș uita la GDP/capita, indicator unde Bucureștiul este peste orașele amintite conform Eurostat (cu precauțiile date de discuția despre raportarea financiară a companiilor mari la București).
  • Și m-aș întreba de ce apar diferențele, așa cum am făcut-o în răspunsul pe care l-am dat știrilor de la TVR.

Full Text/Citeşte textul complet...

Inteligența nu conduce la cunoaștere. Iar cunoașterea nu se reproduce singură, e nevoie de transpirație, intuiție, dorință. Cu atât mai mult, dobândirea de cunoaștere aduce gratificații extraordinare.

Necunoașterea, în schimb, se autoreproduce. Cu cât cel ce nu știe își dă mai mult cu părerea, cu atât i se pare că știe mai multe și își dă și mai
mult cu părerea, reproducând la infinit propria necunoaștere. E interesant ce se petrece cu cei ce ajung în situația de a decide asupra altora: devin din ce în ce mai fermi în afirmațiile lor eronate, le impun altora, creează discipoli dintre cei ce vor rezultate rapide și parvenire urgentă. Se mulțumesc cu puțin, adesea nu fiindcă nu pot mai mult, ci fiindcă nu știu că se poate mai mult.

Lungul drum către cunoaștere. Detaliile sunt cele care contează...
Să presupunem cazul unui profesor prost, unde adjectivul se referă la cunoaștere, nu la inteligență. Pentru simplitate, voi asuma că e bărbat, dar la fel de bine poate fi femeie. Pus în contextul unora asemenea lui, profesorul nostru, cel cu cunoștințe reduse, va avea tendința de a reproduce la infinit propria cunoaștere. Va impune studenților sau elevilor săi propriile păreri, recurgând la autoritatea poziției, pe care o va transforma în autoritate epistemică. Chiar animat de motivații legate de schimbare, va perpetua starea deplorabilă a sistemului în care a aterizat, dintr-un motiv simplu: nu va avea cine să îi spună că poate greșește, că poate nu știe. În timp, va deveni din ce în ce mai convins că de fapt știe, deține cunoaștere. Lipsit în fapt de instrumentele care să îl conducă spre cunoaștere, va rămâne cu ideea că el este de fapt ce reformează sistemul în bine. Și se va bate cu pumnul în piept în acest sens.

Mediul academic, viața politică, companiile românești sunt populate din plin cu astfel de oameni. Ei constituie majoritatea: oameni simpatici, bine intenționați, dar lipsiți de resursele care să poată să îi ajute cu adevărat să înțeleagă cum pot transpune în viață bunele intenții. Orgoliul de a fi buni îi face vocali. Mă izbesc de ei pe Facebook (aproape pretutindeni), în viața profesională (idem), îi aud la radio (idem; nu consum TV), îi întâlnesc în evenimente publice. Văd la ei mereu acea satisfacție de a fi buni. Și aceleași banalități sau erori flagrante rostite cu emfază.

Oamenii aceștia, majoritari în opinia mea, nu sunt de acuzat. Ci ar trebui împinși într-un fel sau altul spre un proces de auto-reflecție. Spre a-și valida propriile opinii, spre a privi și la ce au făcut alții și, mai ales, spre a înțelege de ce au făcut sau o fac altfel.

Observ de câțiva ani cum generații întregi sfârșesc în mediocritate, deși sunt animate de bune intenții. Partide ce au reformat România din temelii, salvând-o, au apărut la fiecare 2-3 ani: FSN (PDSR), PD (FSN), NPL, PNL-At, ApR, PLD, ALDE, MpR, PPR, USR, Plus. Fiecare din acestea a propus o alternativă la clasa politică cea coruptă. Cele mai vechi din lista care e departe de a fi exhaustivă au devenit clasa politică cea coruptă de care ne-au promis a ne salva cele ce au venit după ele…

La fel se petrece peste tot, cu mici excepții, desigur incluzând pe cei câțiva cititori ai acestor rânduri, în aproape orice colțișor al societății, de la multinaționale la spitale publice, de la micile afaceri private la cluburi de fotbal, de la departamente guvernamentale la ONG-uri activiste guralive.

Rămâne doar să mă întreb: Eu când m-am uitat ultima oară la ceea ce știu ca să aflu dacă știu cu adevărat ceva?

Full Text/Citeşte textul complet...

În UE sunt 68 de orașe peste 500000 de locuitori. o bună compilație a cifrelor privind dimensiunea lor și densitatea de locuire poate fi regăsită în ediția italiană a Wikipedia. De acolo preiau și eu numerele, precum și o parte din etichetele din graficele de mai jos.

Dintre aceste 68 de orașe, 21 au populații peste un milion, iar 6 au peste 2 milioane. Numerele cresc dacă luăm în considerare și aria metropolitană, așa cum ar fi firesc. Aria metropolitană în acest context este dată de localitățile din jur care sunt conectate organic la metropolă și fără de care metropola nu există. E vorba, spre exemplu, de localitățile din centura Bucureștiului – Chiajna, Domnești, Glina, Voluntari șamd.

Lucrând însă doar cu cifrele raportate pentru metropola în sine (pentru că doar asta am la îndemână), e interesant de observat relația dintre înghesuială și mărime, așa cum o ilustrează primul grafic. Bucureștiul este singurul oraș românesc dintre cele 68, fiind al șaselea ca mărime din Europa Vestică (sic!) și al cincilea ca înghesuială.

Dar dacă ne uităm la orașele peste 2 milioane de locuitori, doar Parisul este ceva mai înghesuit (al doilea grafic).


La ce ajută aceste cifre? 

(1) spun unde sunt orașele românești în comparație cu altele. În fapt, eu aș zice că primăriile orașelor de peste 180-200.000 ar putea fi preocupate despre cum să se integreze în arii metropolitane mai extinse, spre 500.000 de locuitori, în care să integreze serviciile sociale, entertrainmentul, să genereze infrastructură de transport comună etc. 

(2) dau modele de urmat. Pentru o metropolă extrem de aglomerată ca Bucureștiul, a pricepe modelele de parcare și transport public din Paris, Londra sau Munchen poate fi un pas esențial, mai important decât a plăti pentru luminițe de Crăciun care să dureze până spre finalul lui ianuarie...

Full Text/Citeşte textul complet...

Post-referendum

Săptămâna trecută spuneam că ma aștept ca referendumul să treacă oricum, cu sau fără boicotul total sau parțial al celor ce nu erau de acord cu inițiativa legislativă conservatoare. Și spuneam că voi merge la vot, pentru că este firesc sa existe o pondere cât mai mare a celor ce votează împotrivă, pentru a preveni acțiuni conservatoare în cascadă.

M-am înșelat in două privințe: referendumul nu a trecut, iar eu nu am ajuns la vot din motive de răceală.

Spusesem de la început că estimasem prezența la vot diar pe baza asteptărilor legate de capacitatra de mobilizare a BOR+PSD+PNL, neavând date în acest sens. Pe Facebook,  Gabi și-a exprimat neîncrederea în estimarea mea privind prezența (55% este ce mă așteptam). La fel a spus și Claudiu, dar și el se aștepta ca referendumul să treacă oricum.

În mod bizar, acțiunea de a fi mers la vot rămânea opțiunea cea mai firească. Chiar dacă toți cei ce au boicotat ar fi mers la vot, referendumul tot nu trecea. (Cei ce au boicotat intenționat constituie o parte a celor care ar fi putut vota "nu". Chiar dacă toți ce ce ar fi putut vota nu veneau la vot, tot nh era cvorum). Prin urmare, anatorii de voturi 'strategice' ar fi putut opta linistit să iși exprime votul dacă ar fi avut a priori informația că BOR și cele două partide mainstream nu vor mobiliza votanți.

***

Este intetesant însă de aflat DE CE cele două partide și BOR nu s-au grăbit să mobilizeze electorat. Florin posta zilele trecute o hartă ce arată prezența la vot pe județe și care e altfel decât hărțile de vot obișnuite. Aceea este o cheie esențială a probabilelor temeri și trocuri ce implică probabil Catedrala Mântuirii Neamului, relația cu social-democrații europeni, monopolul ortodox și eventuala ascensiune protestantă, faptul că oricum legea interzice căsătoria gay (in România), dar acceptă familia gay (dacă s-a căsătorit altundeva) și altele. Dacă, ce parte din BOR sau PSD, cum, și în ce condiții a negociat vom afla insă peste vreo 20 de anișori, când vor incepe să iasă la suprafață volume de memorii...

****

Nu au fost bani aruncați pe fereastră. Referendumul a permis PSD să se definească în sfârșit ca partid social-democrat-conservator (o struțo-cămilă in a cărei piele PSD este din 1990, dar fără a face explicit acest lucru). USR s-a plasat spre stânga, ceea ce ii va crea probleme în a defini o politică fiscală de dreapta... PNL, partid crestin-democrat în ciuda numelui, a acționat conform doctrinei, iar asta l-a asigura că pierde voturile celor ce oscilau între PNL și USR.

De invins nu a invins nimeni. 92% au votat pentru, ceea ce confera legitimitate CpF. Din fericire, CpF a dat dovadă (din nou) de lipsă de inteligență, accentuând că a fost sabotată și de aceea a pierdut. Astfel a transformat singură o potențială victorie în înfrângere.

***

Scriu aceste rânduri pe telefon, de la Dublin, ceea ce e oarecum ironic.  Irlanda a aprobat acum 3 ani căsătoria gay prin referendum. Boicotatorii români au invocat între altele că ei nu merg la vot pentru că asta ar însemna să accepte că drepturile minorităților sunt negociabile. Oare ce or fi sperat minorii gay irlandezi de la cei ce au mers la vot în 2015 ca să le consființească drepturile?

***

Puțin mai devreme, am cumpătat un burito mexican de la un irlandez musulman (probabil irakian). Cheile de la camera in care m-am cazat mi le-a dat un irlandez brazilian. Taximetristul român ce m-a dus aseta de la Bucuresti la Otopeni tocmai revenise în țară din Köln, după ce muncise acolo 5 ani, iar mai demulf muncise în Italia. Aveasta este o lume contemporană,  global, in care CpF constituie o realitate anacronică. Iar acest globalism este cel ce a permis traiul în străinătate pentru vreo 4 milioane de români, menținând șomajul acasă extrem de jos, chiar și în plină criză la finalul anilor 1990 sau la finalul anilor 2000.

***

Celălalt referendum european din ultimele saptămâni s-a incheiat tot prin invalidare și a fost marcat tot printr-un boicot. Naționaliștii macedoneni nu au venit la votul pentru schimbarea denumirii statului în Macedonia de Nord, cu intenția de a zădărnici încercarea de a plasa țara pe o direcție de integrare în UE și NATO. Au fost la vot 36% dintre cei înregistrați ca alegători (pragul este 50%), iar rezultatele seamană cu cele din RO: 92% pro, 6% contra, restul - nule.

***

Scriu de pe telefon. Îmi cer scuze pentru probabilele greșeli de ortografie.

Full Text/Citeşte textul complet...

Ca pe vremea lui Ceaușescu ...

Fariseismul unora dintre cei ce promovează boicotarea referendumului pentru familie mă mâhnește profund. Pentru unii, tema referendumului este doar un prilej de a-și promova propria ideologie. Pentru alții, doar un prilej de a ignora realitatea.

Unul dintre infograficele ce îndeamnă la boicotarea referendumului spune că România alocă doar 1,3% din PIB pentru familiile cu copii, ceea ce este jumătate din media europeană. Pentru a da mai multă greutate spuselor sunt invocate surse Eurostat, Ministrul Muncii și Agerpress. Cifrele nu sunt eronate, dar ele nu furnizează și cauza reală a situației menționate.

Cu alte cuvinte, este la fel ca atunci când, în 1989, la TVR, aflam de la emisiunea „În lumea capitalului” că Vestul este populat cu drogați și cu oameni săraci, fără a se spune că acei săraci erau mai bogați decât românul mediu.

În cazul nostru, ponderea redusă a cheltuielilor cu aproape orice în PIB este dată de faptul că statul român controlează 33% din PIB (cifre pentru 2017), adică cel mai puțin din UE exceptând Lituania care e egală cu noi și Irlanda (26%), sub media europeană de 46% și departe de țări precum liberala Mare Britanie (40%) sau Belgia (52%).

Consecința este simplă: nu referendumul pentru forma cuplului împiedică alocarea de bani către familii cu copii (care oricum nu sunt subiectul referendumului!), ci taxele mici pe care le plătim…

Sursa: https://ec.europa.eu/eurostat/tgm/table.do?tab=table&init=1&language=en&pcode=tec00023&plugin=1



În tabăra opusă, unul dintre banere afirmă că votul este unul pentru copii („Nu vă luați după prostii, / Votați da pentru copii!”), în realitate votul fiind despre forma de legalizare a cuplului, nu despre copii. Cu alte cuvinte este aceeași formă de minciună prin omisiune... De fapt, mai toate argumentele CpF sunt prin natura lor presupuneri despre ce ar fi dacă oamenii ar fi liberi să gândească cu propriul cap și eludează părți consistente de realiatte. A le contrapune același fel de a argumenta este la fel de nociv.


Full Text/Citeşte textul complet...

1. Cifre

65% din populație crede că familia trebuie să fie una tradițională și trebuie o lege în acest sens
15% cred că familia trebuie să fie tradițională, dar nu e nevoie de o lege
10% nu știu ce să creadă
8% acceptă familii non-tradiționale, dar nu văd necesară o lege care să stipuleze acest drept
2% vor o lege care să permită familia netradițională

Termenul „Tradițional” de mai sus desemnează familii alcătuite din parteneri care nu sunt de același sex. Cifre sunt date de sondaj, cu marjele lor de eroare.

Dintre cei 65% cam trei pătrimi vor merge la vot; așa cred, fără să fi căutat date în acest sens. 75%*65%=49%.
Dintre cei 15%, or merge la vot măcar jumătate. Adică 7-8%.
Adunați, fac 55% prezență la vot, ba chiar un pic peste. Toate sunt voturi „da”.

Să presupunem că cei 8+2=10% nu merg deloc la vot, urmând îndemnurile unor politicieni sau politicieni în devenire curenți. Am avea atunci un referendum cu 55% participare în care vreo 99% ar fi pentru. Dar cei 55% ar fi din populația rezidentă, excluzând imigranții (cei care stau în RO fără a fi cetățeni români) și emigranții (cetățenii români care nu stau în RO).

2. Interpretarea

Interpretarea aparține cui se uită la fapte. Fiecare o poate face din unghiul său, și acela va fi adevărul simplu.

Cei ce nu vor vrea să accepte înfrângerea și vor vrea să evite soluțiile de durată (vezi mai jos), vor afirma că este o majoritate la limită și toți cei 45% absenți de la vot ar fi votat împotrivă. Mai mult, vor spune că de fapt nu e vorba de 55% ci de vreo 40%, iar dacă votau și cei din diaspora, sigur rezultatul era contrar, prin urmare legea este nulă. Nu vor avea importanță absurdul acestor asumpții (a se vedea mai sus cum stă de fapt opinia publică, garantez că și diaspora gândește cam la fel, iar într-o democrație contează cei care merg să voteze, nu elucubrațiile ulterioare).

Dar nu opinia celor ce sunt fantastic de vocali mă preocupă acum.

Cei care vor fi de partea câștigătoare, vor avea cifre care să legitimeze următorii pași: incriminarea homosexualității, interdicția avortului, legi care să descurajeze prezența femeii pe piața muncii, impunerea creștinismului ca religie obligatorie. La urma urmei, în modul în care vor vehicula ei cifrele, au 100% din populație în spatele lor, mai puțin vreo câțiva guralivi care cred că reprezintă mare lucru.

Este motivul pentru care vreau să merg la vot, să votez „NU”. A arăta fără putință de tăgadă că sunt oameni ce au alte opinii este esențial în acest joc în care fiecare parte trântește cu bocancii în ușă.

.


3. Nimic nou sub soare

Comuniștii au căutat mereu un inamic. Burghezia, chiaburii, „personalul TESA”, „agenturili străine” au constituit legitimarea acțiunilor puterii politice impuse de sovietici.

Ion Iliescu a căutat mereu un inamic, care s-a opus „oamenilor de bine”. Inamicii au fost golani, huligani, animale șamd

Traian Băsescu a căutat non-stop un inamic: neocomuniștii și Parlamentul au constituit țintele sale. Aceasta îl transformă pe Traian Băsescu în cel mai slab președinte al României: atacul împotriva Parlamentului, cu îndemnuri la linșaj din partea suporterilor săi, a constituit principala lovitură primită de o democrație ce începea să funcționeze, o lovitură de la cei care se presupuneau că ar încuraja democrația. (în contrast, Ceaușescu acționa în alte timpuri și în alt context, ceea ce îl făcea mai puțin fățarnic).

Liviu Dragnea, actualul potențat al României, caută non-stop un inamic: „statul paralel” este sintagma pe care a preluat-o, pe Soros îl promovează de multă vreme, iar de la o vreme are și Uniunea Europeană în panoplia sa de inamici.

La fel fac și alții. Este suficient să îi amintim pe Trump sau pe Putin, pe Orban sau pe Kaczyński.


4. Consecința

La fel fac și cei care se opun vocal CpF: o bună parte dintre ei refuză dialogul cu majoritatea, încălcând principiul fundamental al democrațiilor. Mai grav, acuză fățiș sau voalat pe cei care se opun CpF, dar nu agreează metodele radicale. Radicalismul acesta, exprimat în prezent prin neprezentarea la vot, constituie în opinia mea reflexul aceluiași autoritarism care îl mână pe Dragnea în luptă, care l-a transformat pe Băsescu în cel mai slab președinte, și care a făcut ca CpF să aibă amploarea de azi: când argumentul contrar este radical, oamenii au tendința de a-l evita și de a îmbrățișa acel radicalism care e mai apropriat de opinia lor. La urma urmei, în orice coliziune frontală avantajul este de partea vehiculului mai robust, mai inert, mai mare.

De aici actuala cale a României spre iliberalism. Părerea mea, parol! (vorba vulgului!)

Full Text/Citeşte textul complet...

Captcha Dăncilă?

Dăncilă is the family name of the Romanian prime-minister. Her first name is Viorica, and she is a treasure for Romanian media, which means she brings a lot of money in Facebook and Google pockets due to traffic caused by her perpetual mistakes. When I say mistakes, I refer to language errors, most of them due to her particular understanding and mastering of Romanian language, that happen to be her only mother tongue. For instance, a week ago, she miss-called “protestants” the “protesters” (i.e. protestanți instead of protestatari).



But do you know the annoying captchas, isn’t it? The company is currently owned by Google. And they ask you again and again (minutes in the row in my case!!) to click on some images in order to prove you are human. It seems that I am not human enough for Google. However, this is not a problem, I can still be amazed by their understanding of Romanian language.



For instance, they translate chimney through “șemineu”, which happens to mean "fireplace". I have looked for “șemineu” in DEX (that is the Romanian version of Webster), and it does not look as designating a chimney, but a fireplace. 

Excerpt from DEX online

While Webster says that using dialects one may also designate fireplaces as chimneys, its main meaning remains the one of pipe carrying the smoke outside the building, in particular that part on the roof that is supposed to be used by Santa Claus. In Romanian language this would be translated by coș or horn.

Excerpt from Webster.

However, Google Translate insists that chimney should be called șemineu in Romanian...

Excerpt from Google Translate.


Therefore, I suppose Viorica Dăncilă should work for Google (and reCAPTCHA), and illuminate the entire world with her intelligence, while leaving Romania to develop in peace, isn’t it?

Go Viorica!

Full Text/Citeşte textul complet...

Toată lumea se pricepe la pusul de faianță, nu? Adică toți știm cum ar trebui să arate produsul final. Un meșter bun reușește să folosească corect distanțierele și să pună toate plăcile paralel. Dar, dacă are o zi rea, mai greșește cu juma de grad la câte una.

Așa e și la sondaje. Un social scientist decent, formulează întrebările din chestionar în așa fel încât nu induce răspunsul celor chestionați, acoperă complet posibilitățile existente în societate, evită măsurarea distorsionată. Într-o zi proastă, mai poate scăpa o întrebare incompletă, nu-i bai, o rezolvă prin faptul că măsoară corect în rest.

Dar când observi un sondaj online în care trei sferturi dintre întrebări sunt formulate cu erori flagrante, atunci este clar că agenția respectivă nu se pricepe la ceea ce pretinde a face.

Cum am completat ieri două chestionare submediocre de la aceeași agenție, recomand celor ce cumpără astfel de produse să verifice de două ori înainte de a-și arunca banii pe fereastră. Mai bine își bazează strategia de marketing sau de vânzări pe propria intuiție decât să apeleze la date distorsionate by design


Ghid (preliminar) de evitat agenții de sondare incerte
Solicitați chestionarele de la 2-3 cercetări recente.
Completați-le. 
Observați dacă:
  • Sunt întrebări a care nu ați avut ce răspunde fiindcă nu se potriveau situației dvs.?
  • Sunt întrebări la care o persoană pe care o știți nu avea ce răspunde?
  • Lipsesc variantele "nu știu" și "nu răspund" (separate una de alta, fiindcă au sens diferit)?
  • Sunt întrebări care asumă o poziție prealabilă a respondentului?
  • Sunt întrebări la care ați fi ales două răspunsuri, care se suprapuneau parțial?
Dacă răspunsul este pozitiv la oricare din cele de mai sus, ar fi util să vă gândiți să căutați un alt sondor...

 

Full Text/Citeşte textul complet...

Am spus-o de mai multe ori: nu este suficient să te declari jurnalist pentru a te pricepe la meseria cu pricina.

Eu nu mă pricep. Mă bazez pe varii romane citite și filme văzute. Am rămas de acolo cu stereotipul că atunci când te pronunți, ca jurnalist, despre o temă anume, ai nevoie de o prealabilă documentare.

Uite să luăm de exemplu prezentarea unui sondaj de opinie, că prea își dau acum cu părerea despre subiect trei iluștrii oameni de presă români, în direct, la Europa FM. Fiind vorba despre un sondaj de opinie, îmi permit să îmi dau cu părerea. Domnii cu pricina prezintă procente la radio, vorbesc despre a fi un soi de eșantion „semnificativ”, interpretează răspunsuri la o întrebare prost formulată, și dovedesc fără tăgadă că NU SE PRICEP la lucrurile de care vorbesc. Mai mult, precum G.Firea în momentul deciziei de a cuvânta la revenirea Simonei Halep de la Rolland Garros, dovedesc a nu fi apelat la un consilier de calitate, care să aibă o idee mai clară despre cum măsori opinia publică.

Unul dintre cei trei, cel mai în vârstă, intuiește e undeva că se pot citi și altfel datele, dar este evident că nu a avut niciodată șansa de a vorbi cu cineva care să îi explice cum se pot testa ipotezele sale (precum și faptul că este obligatoriu să testezi minimal ipotezele tale înainte de a-ți da cu părerea).

Prin urmare, revin la ideea inițială: în opinia mea profană, bazată pe romane și filme, deci doar pe ficțiune, a fi om de presă nu înseamnă a fi jurnalist. Și 99,99% dintre oamenii de presă din România (iar aceștia reprezintă aproximativ 80% dintre cei ce se cred jurnaliști) au nevoie de un program serios de training în ce privește citirea și interpretarea datelor unui sondaj (bine, știu, și printre sociologi, cea mai mare parte au nevoie de un astfel de training sau măcar de un update…).

Full Text/Citeşte textul complet...

Furtul căciulii: anti-pesedismul

Asist de multă vreme la felul în care societatea românească își dă cu dreptul în stângul, la propriu.

Mai bine educată, mai avută, mai fițoasă, partea societății care se pretinde progresistă face totul ca nu cumva să progresăm.

Mai puțin plimbată prin lume, „captivă” unor baronași de mucava, partea care votează spre stânga se poartă ca în peștera lui Platon: se îndreaptă spre fărâma de lumină pe care o cunoaște neasumându-și nici un risc. Aceasta este partea majoritară. Ea ar putea vedea lumina alternativă dacă nu ar fi stimulată de partea dreaptă să nu o facă. Dreapta îi tot aruncă cu amenințări și o definește drept nătângă. Nu văd cum ar putea avea cineva încredere în cel care te ponegrește.

„Dreapta” este în fapt un concept vag, pe care l-am folosit ca să definesc mai degrabă variile curente anti-pesede. În fapt, PSD nu e tocmai un partid social-democrat, iar opozanții săi mai substanțiali sunt lipsiți de ideologie, fiind mai degrabă partide populiste (includ aici PNL). Mișcările de stânga radicală sunt subțirele. Mă amuză și mă îngrozește totodată cum se organizează ele precum cuiburile legionare.

Revenind la „dreapta”, aș zice că aceasta este mai degrabă o pătură socială, o serie de oameni ce distribuie gânduri pe social media și uneori protestează prin piețele publice. Problema postărilor lor este că sunt cvasimajoritar negative și au un aer de superioritate.

Mai mult, ele resping tot ce vine dinspre PSD, cu multă bășcălie, doar pentru că vine dinspre PSD. Spre exemplu, orice inițiativă a primarului Firea este primită cu ostilitate, indiferent de rațiunile sale. A fost ridicol valul de proteste "da' ce, pe vremea lui Ceaușescu se închideau școlile dacă era frig?". Roma făcuse exact același lucru în zilele cu ninsoare. Germania închide școlile dacă sunt mai mult de 30 de grade Celsius (sau cel puțin așa este în NRW, cel mai urbanizat și modernizat land). În Suedia, pentru a te împiedica să îngheți când e ger, programul autobuzelor este clar vizibil și respectat, iar stațiile sunt foarte dese. Oare cum ar fi fost să fie în Bcurești vreo 3 copii înghețați de frig pe drumul spre școală?

O atitudine rațională, dornică să schimbe ceva în România, ar solicita mai multă condescendență și a căuta căi de colaborare. Din păcate „dreapta” românească continuă a fi încătușată în sindromul „cine nu e cu noi este împotriva noastră” și în nevoia de a își arăta superioritatea. Și tot din păcate, o astfel de atitudine face ca prognoza lui Brucan* să pară în continuare super-optimistă, dacă nu cumva utopică. Societățile se construiesc prin comunicare, prin dialog, nu prin desconsiderarea (voită sau involuntară) a celuilalt…



++++++++
*În ianuarie 1990, Silviu Brucan, fost nomenclaturist comunist de vârf și apoi disident, prognostica o perioadă de 20 de ani până când România ar prinde din urmă Vestul…

Full Text/Citeşte textul complet...

De câteva săptămâni circulă pe Facebook o poveste a unui om oarecare, sunat de o companie de sondare a opiniei, și întrebat ce părere are despre PSD. Omul cu pricina răspunde în răspăr la orice întrebare, dorind să arate deopotrivă scârba profundă pe care o are față de PSD și lipsa de considerație față de operatorul de interviu, un om plătit pentru a face un job oarecare.

PSD are aproximativ 50% susținere populară*. Ceea ce face postarea omului cu pricina este să întărească opinia susținătorilor PSD că ceilalți nu vor să audă de ei și că îi tratează drept cetățeni de mâna a doua. Acesta este modul simplu în care câștigă PSD voturi constant, deși își dă în continuu cu stângul în dreptul. Mă întreb dacă nu cumva cel cu postarea o fi de fapt plătit de partidul în cauză. Despre cei ce au distribuit postarea … să auzim numai de bine, probabil ar trebui să facă la fel cu postări în care femeile sunt considerate o rasă inferioară.




+++++
*a susține că este vorba de 50% "dintre cei ce ar merge la vot" și prin urmare nu ar fi vorba de mare lucru este doar un alt mod de a-ți fura căciula. Până una alta, dacă ar fi forțați să voteze, de regulă indecișii se distribuie relativ proporțional cu cei ce au opțiuni de vot, cu un mic bonus pentru partidele mai mari. Iar PSD este cel mai mare.

Full Text/Citeşte textul complet...

Furatul căciulii academice

Prin anii 1990, universitățile se confruntau cu o problemă acută de personal: salariile mici făceau profesorii să dorească să ia mai multe cursuri/ore decât puteau duce. Fie comasau mai multe grupe de studenți, fie nu țineau pur și simplu cursurile.

Universitățile ar fi putut să scadă numărul de ore, așa cum e spre exemplu în UK, adică acolo unde azi sunt cele mai bine cotate universități europene. Dar asta era complicat: presupunea ca studenții să stea să citească în timpul astfel eliberat, profesorii să poată susține ore de consultații, și oricum, presupunea ieșirea din relația ierarhică, de putere, profesor-student.
Sau puteau crește salariile. Numai că pe vremea lui Văcăroiu și Ciorbea salariile de astăzi erau un vis. (vă rog rețineți: nu am spus că salariile de azi ar fi mici sau mari)
 Sau putea accepta mai puțini studenți. Dar România deja avea cel mai mic procent din Europa nesovietică de absolvenți de învățământ superior în populația activă.

Dintre multe alte soluții, cea aleasă a fost să descurajezi profesorii să ia cursuri depreciind constant și hotărât plata celor ce făceau ore peste normă. Implicit, a scăzut suma de bani pe care un profesor „asociat” o putea lua.

Povestea aceasta cu „profesorii asociați” nu este prea răspândită în lume. Prin alte părți, cel care predă sau face cercetare, chiar predă sau face cercetare, nu stă să i se pună o etichetă; indiferent dacă mai are și alt job, el tot angajat al universității este. Așa cum, chiar dacă e și ministru, un profesor de la UAIC* tot profesor la UAIC rămâne.

Universitățile românești practică însă această distincție amuzantă. Cei cu contract pe termen nedeterminat cu universitatea sunt titulari. Ei sunt cei luați în calcul, spre exemplu, la evaluarea universităților. „Asociații” sunt doar umplutură. De parcă pe student l-ar interesa dacă laureatul premiului Nobel care îi predă ar fi titular sau asociat!

Îmi amintesc de vremea când eram student în ASE și mergeam la cursul lui Anghel Rugină. Acesta era asociat și ținea un curs la care venea vreo trei sute de studenți din tot ASE-ul. La cursurile ținute în aceeași sală, de către profesori titulari, chiuleam pe capete. Cursul lui Anghel Rugină era unul opțional…

Dar să revenim în timpurile noastre. Practica de a considera asociații drept o clasă inferioară de cadre didactice a dus de curând la paradoxul ca, prin schimbarea modului de impozitare, cu vărsarea contribuțiilor în mod anticipat, de către angajat, o parte dintre acești asociați au avut onoarea de a preda pe gratis. De fapt ar fi trebuit să aducă bani de acasă, dar universitățile au plătit ele diferența (le obliga legea, dacă nu mă înșel). În mod bizar (sau nu), universitățile nu au părut a se gândi că soluția ar fi ca să plătească competențele certificate, nu lungimea contractului de muncă. E adevărat însă că acest lucru ar fi aruncat în aer bugetele universităților, amintindu-le eventual că marea majoritate au prea mulți profesori în raport cu numărul de lectori și de conferențiari.

Ca să vă explic altfel: în clipa aceasta, un asociat costă mult mai puțin decât un titular, indiferent de calitatea actului didactic al celor doi. Dacă ai 40 de titulari și 60 de asociați, se poate spune că cei 40 au avantajul de a exploata la maxim prestigiul de a fi într-o universitate. (exemplul nu este ipotetic)

Cu alte cuvinte, dacă Jeffrey C. Hall (laureat al premiului Nobel pentru medicină în 2017) ar veni să predea un curs la o universitate românească, conform regulamentelor universitare el ar fi plătit pe oră de câteva ori mai puțin decât un profesor „titular” la acea universitate. C-așa-i în tenis!

Firesc ar fi ca să dispară distincția dintre cele două categorii, iar contractele parțiale ale actualilor asociați să fie amendate în sensul includerii în ele și elementele de muncă administrativă pe care „titularii” le au în fișa postului. Ar fi o situație de win-win: asociații actuali sunt plătiți la nivelul muncii lor, în timp ce titularii primesc mai mult timp pentru cercetare. Numai că … bugetul alocat în prezent învățământului superior, calculat ca procent din PIB, este plasat … în jurul mediei UE. Sursa suplimentară de bani ar putea veni de la bugetul alocat cercetării, care în prezent este, tot procentual, de 11 ori mai mic decât ținta UE pentru 2020. Da, de unsprezece ori mai mic. Evident, cel mai mic din UE. Și, evident, gestionat într-un mod absolut năucitor, impredictibil, incredibil de … inuman, jignitor față de cei care fac cercetare.

Pe scurt: dacă am dori ca universitățile românești să nu mai producă Tudorei Toader și Florini Iordache, ar fi cazul să punem ordine în ele și să le oprim de la a-și fura căciula. Încă de prin anii 1870, universitatea modernă este una al cărei staff se implică continuu în a produce cunoaștere, adică a cerceta. E cazul să intrăm și noi în modernitate, stimulând producerea de cunoaștere, că se făcu deja 2018!!!


===================================
*UAIC=Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iași

Full Text/Citeşte textul complet...