La o aniversare, văd un individ oarecare, pe care îl cunosc. Îl salut, spunându-i că nu observasem că era prezent. Îmi răspunde în loc de salut cu ceva de genul: „am auzit că îmi suni redactorii să plece de la revistă”. Rămân uimit.
Fusesem plecat trei săptămâni din ţară, și revenisem de 3 zile. Vorbea despre un jurnal academic în viaţa căruia m-am implicat de mai multe ori în ultimii 10 ani, ocupând varii poziţii în redacţie. Plecasem de acolo după ce venise ca și co-redactor şef, sosire pe care de altfel o sprijinisem, ca și soluţie de compromis ce permitea continuitatea revistei. El începuse însă de la început cu varii insinuări despre presupusa mea afinitate cu „vechea echipă”. De atunci mă retrăsesem şi ignorasem voit orice se petrecea cu jurnalul respectiv, aflat în mijlocul unui conflict de interese, tocmai pentru a evita ca reticenţele unuia sau altuia legate de persoana mea să afecteze în vreun fel viaţa revistei.
În fine, pot pricepe frustrările individului de care aminteam la început, aflat în mijlocul unui conflict cu care se descurcă cu dificultate, dar nu îi pot accepta sub nici o formă bădărănia cu care mi-a răspuns la salut.
2.
Alt context, o altă întâmplare, acelaşi timp de abordare: În urmă cu ceva timp, am reacţionat pe o listă de discuţii publică, din interiorul comunităţii academice căreia îi aparţin. Reacţia mea era consecinţa intervenţiei unui sociolog român și aducea argumente opuse opiniei acestuia. Părea a fi o dezbatere academică obişnuită, derulată în spaţiul public respectiv. Ca reacţie primesc un mesaj privat de la interlocutorul cu pricina, în care îmi spune clar că am o astfel de poziţie deoarece „amicii mei” ar avea ceva împotriva lui și a organizaţiei de care aparţine. După câteva zile mă dumiresc: se referea probabil la o persoană cu care nu mai interacţionam deloc de doi ani.
Oricum, nu am priceput ce treabă avea presupusa poziţie a unor presupuşi prieteni ai mei cu argumentaţia mea? Să fi fost vorba tot de frustrări? De nerealizări personale ale interlocutorului respectiv?
3.
Altă întâmplare, alt context: Coordonez tehnic o cercetare dintr-un cap în altul. Lucrez direct cu nişte oameni. Îmi pun în mai multe rânduri obrazul la bătaie.
Alte câteva persoane sunt implicate în administrarea proiectului. Ne sunt colegi, dar în proiect se ocupă mai mult de partea de management. Proiectul este întârziat din cauza lor. Ajungem să facem și părţi din cele ce le-ar reveni. O parte din cele pe care ar trebui să le rezolve sunt rezolvate mediocru. Aflăm de pe site-ul proiectului că mai avem câţiva inşi care ne coordonează, dar pe care nu îi vedem la faţă.
Ducem proiectul la capăt, lucrăm la raportul final. Convenisem la un moment dat că vom avea și un seminar final. La un moment dat primim un mesaj din partea |managementului|: „facem seminar, cine vrea să prezinte să anunţe”. Evident, nu anunţ nimic nu am de gând să particip. Oare nu era cazul să fim întrebaţi, măcar de politeţe, dacă avem vreo idee despre ce ar trebui făcut la seminarul cu pricina?
Avem în cele din urmă o discuţie cu cei din management
Concluzie?
Cele de mai sus sunt doar câteva exemple relativ recente ce mi-au venit în minte azi. De regulă, când mai mulţi inşi îţi spun că eşti nebun, sau beat, e cazul să te cauţi. Asta ar fi prima opţiune pe care o investighez: e ceva în neregulă cu mine.
Dar dacă, de fapt, e ceva în neregulă cu mediul în care evoluez? Aceasta să fie lumea în care îmi doresc să mă aflu?
7 comentarii:
Fara sa am pretentia ca-mi pot gestiona propriile frustrari (cu atat mai putin pe ale altora) si cu sentimentul ca lumea ta e oricum mult mai onesta si mai principiala decat lumea mea ... insir aici cateva tehnici personale de atenuare a frustrarilor descrise. Mecanisme pe care eu am incercat sa le folosesc in situatii similare:
1. "retragerea" tacita desi pare un mod de relationare ideal (in care transmiti mesaje celui implicat dar elimini costurile de imagine pentru organizatia/activitatea comuna) este aproape invariabil insotita de redefiniri conjuncturale din partea celui caruia ai incercat sa-i transmiti mesaje. In functie de circumstante vei deveni fie sabotor fie "asistat" in functie de imaginea pe care si-o doreste personajul cu pricina (victima/erou).
1a O minima formalizare (email personal in care explici pozitionarea) micsoreaza spatiul de redefinire, chiar daca acel mail e de uz strict personal, iti permite si tie si adresantului sa pastrati o pozitie principiala si sa nu redefiniti conjunctural.
1.b.De cativa ani folosesc si un fel de retragere diferentiata sectorial ramanand activ in niste zone anuntate.
2. Treaba asta cu negarea argumentelor si a persoanei prin dizolvarea intr-o categorie "rea" e de departe cel mai uzitat mod de "rezolvare" a disonantelor. E greu sa te aperi iar riscul de a intra in spirala "asocierilor" e imens. Totusi:
2.a. Mesaj personal si direct in care ii spui respectivului ca ai constatat alegerea "personala". Asta personalizeaza cele doua pozitii si minimizeaza importanta "grupului" (real sau imaginar)
2.b. Acceptarea apartenentei la grupul "rau" unde ai fost alocat fara voia ta. Negarea nu face decat sa mute "discutia" la nivelul grupului. Acceptarea apartenentei (chiar daca-i o fabulatie) si legitimitatea ei "sunt un om social si independent de vointa mea pot fi influentat de diverse sustineri" impreuna cu dovezile de "asocieri" diverse de-a lungul timpului, inclusiv cu persoana "care acuza" ... ar trebui sa minimizeze grupul si sa readuca discutia in plan personal. O astfel de abordare, in timp, micsoreaza tentatia de "dizolvare in grup".
2.c. Chiar atunci cand ai convingerea ca un mesaj de la o persoana e efectul altei persoane incearca sa nu exprimi supozitia asta ci sa-l tratezi ca pe un mesaj personal al persoanei care-l transmite. In general oamenii care apeleaza la aceste acuze de cedare a liber-arbitrului catre grup, sunt oameni care folosesc astfel de tehnici si se ascund dupa secretare, subordonati, trenduri, tendinte bla bla.
2.d. pentru a micsora tragismul alocarii in "grupuri rele" incerc mereu sa fiu pozitiv public cu genurile proxime din care fac parte (sau as putea fi facut parte)
3. treaba asta cu "pus obrazul" este de departe cea mai dureroasa frustrare din cel enumerate. Am avut mari dezamagiri de la oameni pt care "am pus obrazul" si probabil la randul meu am dezamagit grav pe unii din cei care au pus obrazul pentru mine. Motiv pentru care incerc pur si simplu sa evit conceptul :) :
3.a. delimitez clar intre recrutor, angajator, evaluator, sef etc si sa separ responsabilitatile pentru toate aceste functiuni
3.b. atunci cand recomand/ mi se recomanda o persoana ... responsabilitatea angajarii/evaluarii apartine celui care face angajarea/evaluarea. La fel si pe parcursul derularii activitatii.
3.c. mi se intampla sa am vanitati si sa ma astept ca o recomandare sa fie urmata de evaluare dar incerc sa nu cer/promit altceva decat o "recomandare".
Nu-s tocmai la fel cele trei situatii...
La primele doua recunosc reversul medaliei aleia cu argumentul nostru tipic "amice esti idiot". Sa insisti sa discuti cu cineva in contradictoriu este o chestie de-a dreptul sisifica - instantaneu in loc sa-si bata capul cu argumentele tale o sa inceapa sa construiasca teorii ale conspiratiei sau fine analize psihologice. Nu stiu cum dar romanului (omului?) i se pare mai convenabil sa creeze comploturi decat sa admita ca nu s-a nascut cu dreptatea in brate.
Nu-s tocmai la fel cele trei situatii...
La primele doua recunosc reversul medaliei aleia cu argumentul nostru tipic "amice esti idiot". Sa insisti sa discuti cu cineva in contradictoriu este o chestie de-a dreptul sisifica - instantaneu in loc sa-si bata capul cu argumentele tale o sa inceapa sa construiasca teorii ale conspiratiei sau fine analize psihologice. Nu stiu cum dar romanului (omului?) i se pare mai convenabil sa creeze comploturi decat sa admita ca nu s-a nascut cu dreptatea in brate.
(PS sterge te rog daca apare de doua ori...)
@Cristi: ca şi tine, şi eu încerc de ani de zile strategii de genul celor pe care le spui, un soi de operaţionalizare a lui "voice, exit, loyalty" în situaţii care deja au ajuns către un punct de criză. Problema este adesea că oamenii persistă în a refuza un dialog civilizat şi tot lasă senzaţia că e mai important pentru ei să te tragă în ţeapă decât să încerce un win-win game :(
De aceea mă tot întreb dacă nu cumva eu sunt cel care ratează sistematic (recunoşti termenul?), şi nu ei.
@Osterhase: aşa e, nu sunt chiar la fel. Au însă o trăsătură comună: senzaţia mea că de fapt e mai important pentru oameni să te tragă în piept sau să îţi arate cât de importanţi sunt ei (vezi şi textul meu de aici) decât să încerce să găsească căi de a colabora.
Iara asta nu se rezumă la mediul academic. Avem un partener într-un proiect care, după ce a înşirat mai multe gugumănii pe care i le-am suportat căutând mereu căi de a evita conflictele, ne-a trântit la un moment dat ceva de genul: "eu oricum nu vă vroiam în proiect, voi sunteţi oricum din mediul academic, deci sunteţi cam proşti" (în fine, am mai coafat niţel situaţia)
PS. Era de două ori.
Ce norocos esti tu ca ai parte de astfel de oameni in proiectele tale :) ok asta e o ironie deplasata. Dar ma intreb eu asa, care-ar fi problema daca ii intorci replica spunandu-i ca "multumesc, si eu va consider o vita incaltata, un balon umflat cu ingamfare care habar n-are de faptr despre ce-i vorba aici"? Pe langa reactia evidenta, ai putea sa-ti faci prieteni neasteptati din alte directii. SF?
Este ceea ce am făcut până la urmă, ce e drept nefolosind epitetele care îţi până la urmă în minte în astfel de stuaţi repetate.
Altfel însă, indiferent cum aş fi formulat (ceea ce am testat în mai multe rânduri înainte de a ieşi definitiv din proiect), am convingerea că personajul respectiv oricum nu ar fi priceput nimic.
În plus, beneficia de o întreagă camarilă ce îi sprijinea şi era de acord cu orice tâmpenie pe care o debita (iar acţinuea cu pricina era o constantă a proiectului în sine care toacă privat bani publici).
Trimiteți un comentariu