Un soi de cadou

Scriu această postare în 14 octombrie 2011. Din varii motive, o să o programez să apară pe blog pe 10 mai 2012. Din motive strategice, am decis în martie 2012 să amân apariția până în 10 mai 2013. În rest nu am schimbat nimic din cele de mai jos.

Scriu cu revoltă, mâhnire şi scârbă.

Recent am fost implicat într-un proiect finanţat din fonduri publice, cu parteneri publici, în beneficiul unei instituţii publice şi care s-a finalizat cu reglementare de natură legislativă destul de importantă pentru România.

Am pornit lucrul la proiect la rugămintea unuia dintre cei cu care am mai lucrat, sociolog de felul său. Am lucrat ca o echipă, împreună cu alţi câţiva, timp de mai bine de 7-8 luni. A fost mai multă muncă decât era prevăzut iniţial, banii nu au fost foarte mulţi, au apărut mereu întârzieri, deraieri şi paşi greşiţi determinaţi mai ales de presiunile politice şi de decizii ale decidenților politici. Am trecut peste toate, sperând într-un produs final pozitiv. Nu a fost cazul, dar nici măcar acest lucru nu m-a revoltat precum ceea ce s-a petrecut ulterior.

Când totul s-a încheiat, mi s-a băgat sub nas un contract de confidenţialitate. Acesta prevedea faptul că nu am voie să divulg niciunei terţe persoane nicio informaţie legată de proiect şi care nu e deja publică. Cum informaţiile legate de proiect sunt aproape complet lipsite de transparenţă, acest lucru înseamnă că nu pot spune practic nimic despre nimic. Mai mult, cei ce mi-au băgat hârtia sub nas sunt cei care decid, conform unor criterii neprecizate, când şi dacă am încălcat contractul de confidenţialitate şi au dreptul de netăgăduit să decidă ce penalităţi trebuie să plătesc în această eventualitate.

Cum nu pot vorbi despre conţinuturi, nu rămâne decât să îmi dau cu părerea despre forme…

Am mai semnat o hârtie oarecum similară o singură dată, în octombrie 1989, când securitatea mi-a plasat-o sub nas alături de câteva ameninţări voalate. [Sper să fi apucat să postez despre întâmplarea cu pricina înainte ca această postare să fi apărut!]

Ce mă revoltă:
  • 1. A semna o astfel de hârtie nu făcea parte din înţelegerea iniţială, care vorbea despre un proces transparent.
  • 2. Legea cu pricina nu poate fi implementată fără a avea legitimitate. Acesta nu poate fi obţinută în cazul respectiv fără transparenţă totală.
  • 3. Date publice, colectate cu bani publici, sunt ascunse de cei care au plătit pentru ele. Cei care o fac se bat cu pumnul în piept că promovează democraţia şi progresul, spre deosebire de oponenţii lor.
  • 4. Nu e vorba de a proteja interese comerciale sau alte lucruri similare. Pur şi simplu este o decizie strict politică. Nu cred că un astfel de contract poate fi legal într-o ţară democratică.
  • 5. Hârtia cu pricina a fost antedatată. Ce e drept, ea este datată la 7-8 luni după începerea activităţii.
  • 6. Clauzele sunt cel puţin abuzive, formularea contractului de confidenţialitate oferind puteri discriminatorii unor funcţionari vremelnici. Măcar acest lucru ar trebui să facă neconstituţional contractul cu pricina.
  • 7. Am semnat hârtia după presiuni, insistențe şi ameninţări implicite. La fel a fost şi în 1989.
  • 8. Suspiciunea implicită tranşată de contract este proiectată asupra mea, ca potenţial delator. Aşa să fie oare, dat fiind contextul descris la punctele anterioare?
  • 9. Pentru un individ care îşi doreşte să trăiască într-o ţară liberă, toată povestea de mai sus vine în contradicţie totală cu orice credinţă despre democraţie sau libertate pe care boul* cu pricina şi-ar putea vreodată permite să o aibă. [*Evident, acest punct constituie şi o trimitere la o fabulă de Grigore Alexandrescu.]

Închei cu o urare simplă: @#$%^&! În rest, cred că faptele vorbesc de la sine.

0 comentarii: