Short story

Unul dintre criteriile de evaluare a activităţii ştiinţifice a cercetătorilor şi unităţilor de cercetare/învăţământ superior este numărul de conferinţe organizate sau la care s-a participat în anul la care se referă evaluarea. Universităţile româneşti au început de la o vreme să mimeze organizarea de astfel e evenimente sau şa le organizeze mai degrabă doar pentru a bifa activitatea în sine, nu pentru utilitatea ştiinţifică a acesteia. Particularizez mai jos cu un exemplu din sociologie.

Long story

Am primit în urmă cu câteva zile o listă provizorie cu manifestările ştiinţifice din domeniul sociologiei programate pentru 2008. În primul rând remarc utilitatea listei şi salut iniţiativa. În al doilea rând este de notat surpriza plăcută de a constata capacitatea de a planifica cu un an înainte (în 2007 am trecut prin mai multe experienţe neplăcute, în care invitaţia la astfel de manifestări venea cu 10-12 zile înainte ca evenimentul să aibă loc, de parcă nimeni nu ar fi avut altceva de făcut decât să aştepte cu sufletul la gură şi să lase orice alt plan deoparte…).

În fine, hai să notez şi aspectul neplăcut al existenţei listei:

Sunt 10 evenimente înscrise acolo: unul e o lansare de carte, altul o şcoală de vară, iar celelalte 8 sunt conferinţe. Dintre cele 8, 7 nu au nici o temă, purtând numele generic de „sesiune de comunicări” sau „conferinţă internaţională”, iar cea de-a opta are o tematică mai degrabă vagă. Şcoala de vară nu are, de asemenea, nici o tematică clar precizată.

Din experienţa proprie, conferinţele fără tematică anunţată sunt neproductive. Cei care se întâlnesc riscă să nu găsească subiecte comune, sau să folosească perspective atât de îndepărtate încât să nu poată comunica prea mult pe tema „comunicării” prezentate. Asta înseamnă că fiecare îşi prezintă lucrarea, apoi nimeni nu întreabă nimic sau apar doar comentarii formale, iar seara se purcede doar la partea (extrem de importantă!) de socializare.

De aici un consum oarecum ineficient de timp şi bani: întrebările, comentariile, criticile sunt cele care fac o lucrare să devină mai bună, publicabilă, care o ajută să devină cu adevărat ştiinţifică. Experienţa de cercetare a celorlalţi, adăugată analizelor proprii, este cea care te ajută să te opreşti din a reinventa roata de nenumărate ori (un atribut specific din păcate cercetării din România) şi cea care te obligă să îţi structurezi mai bine ideile, să produci ceva care are măcar aspectul unui produs de calitate.

Altfel, dacă e doar ca să bifezi o activitate, dată fiind multitudinea de astfel de „sesiuni de comunicări” existente, apare riscul ca interesul de a participa să devină atât de redus încât uneori sala să fie la fel de pustie cât o înfăţişează Adrian Hatos într-un post pe această temă (vezi aici fotografia, iar aici despre conferinţa cu pricina).

Paradoxul este că argumentul central pentru a nu avea o tematică este dorinţa de a atrage cât mai mulţi participanţi. În plus, este o adevărată competiţie de a atrage cât mai mulţi participanţi, pentru a da o măsură a „puterii” unităţii de cercetare organizatoare. În fine, mi s-a întâmplat să primesc şi invitaţii care specificau că, în schimbul taxei de participare, primesc automat dreptul de a insera un text în volumul conferinţei, singura condiţie fiind dată de respectarea unei dimensiuni maxime. (Chiar mi-a trecut prin minte să inventez un Nume – Ion Gheorghe, şi o apartenenţă instituţională fictivă – Institutul de Cercetări Socio-Umane din Bucureşti, să plătesc taxa şi să trimit un text oarecare, eventual un plagiat, şi să aştept să mi-l publice. La urma urmei, peer-review-ingul este şi el, cel mai adesea, doar mimat!).


Morala

Sugestia mea e simplă: dacă tot am început să facem câte ceva, hai dom’le să o facem serios. Altfel o să ne furăm la infinit … pălăriile.

1 comentarii:

A. Hatos spunea...

Pentru cine nu a fost acolo, imaginea e interpretabila. Gresala organizatorilor a fost aceea de a tine reuniunile 'in plen' in sala mare...ce mare, uriasa! a Universitatii. Permanent a fost, o senzatie de sala de asteptare in care unii, in fata, vorbeau cam tare. Au supraestimat interesul participantilor si poate, initial, numarul acestora. In plus, distanta fizica de la tribuna la public era prea mare iar vorbitorii nu au putut intretine nici un fel de comunicare cu sala. Care (nu sala, oamenii din ea, sic!) nu a avut nici o problema in a parasi adunarea la ultimul moment, cel al comemorarii lui Ioan Mihailescu. A fost cea mai penibila intamplare a conferintei, as zice, copios intretinuta de Onut, care si-a inceput discursul facand circ organizatorilor din cauza videoproiectorului si a esteticii salii.