Tradiţii contemporane pierdute

Când ne-am mutat, în 1998, în cartierul în care locuim acum, totul începea pe la 10-11 decembrie. Veneau în fiecare dimineaţa, pe la 8. Îi uram pentru zdrăngănelile necontenite şi anoste, pentru fluiere, tobe şi, uneori trompete. Pentru absenţa substanţei care să umple golul zdrăngănitului.

Mai târziu am aflat că majoritatea ar fi din galeria Stelei. Nu am verificat însă informaţia, care vine dintr-o singură sursă...

Oricine ar fi fost aceşti pelerini matinali ce se închinau zeului zgomotului, pentru ei nu aveau importanţă cuvintele Pluguşorului sau colindelor. De altfel, au mutat rapid începutul colindatului spre 1 decembrie şi au eliminat majoritatea cuvintelor. Au dispărut şi blănurile de urs. Brazii purtaţi pe cărucioare de butelii dispăruseră deja de pe la începutul anilor 2000.

O lună de chin, care se încheia la apogeul acestei noi tradiţii, după 3-4 ianuarie, cu o pauză pe 1 ianuarie, pentru refacerea după mahmureală. În anii trecuţi, exceptând 2006, pocnitorile de varii tipuri au intrat şi ele în arsenalul nemiloşilor care ne sculau în zori timp de aproape o lună.

Anul acesta parcă lucrurile s-au schimbat: începutul zgomotelor de dimineaţă s-a mutat din nou către 15 decembrie, însă a fost substanţial mai anemic. Şi seara au fost mult mai puţini care au venit cu colindul. Ba chiar, exceptând un individ izolat, nu a venit nimeni cu Steaua pe data de 26 (da, ştiu că tradiţia spune că mersul cu Steaua se face în seara de Ajun).

Să fie vorba de pierderea acestei tradiţii contemporane triste sau de o pauză impusă de saturare, migraţiune circulatorie, de consumerismul atotstăpânitor :), sau de declinul lui Gigi Becali şi a Stelei sale? Sau poate, veni un optimism, să fie vorba de o creştere a respectului pentru dreptul celorlalţi la somn?