Sarkozy şi scorul PDL în alegeri

WinAmp rulează Roby Lakatos, Time of Gipsies Djelem, Djelem, din 2002. Nu e deloc rău. Ţinând cont de starea de moment, merge cu un Hoegaarden Rosée, uşoară şi parfumată ca o zi de primăvara. Nu am pahar adecvat, aşa că folosesc unul de Leffe. Mă gândesc la Sarkozy.

Din motive pe care nu stau să mi le clarific, individul îmi este antipatic. Nu a avut o guvernare dezastruoasă: economic e greu de apreciat, a trecut prin criză economică 5 din cei 7 ani de mandat. Franţa nu a clacat, chiar dacă nu stă nici pe roze. În politica externă, a menţinut ţara la vârf, un soi de junior partner pentru Germania, dar nu de partea Londrei, ceea ce menţine Uniunea Europeană. (Pentru francezi nu e chiar aşa uşor de înghiţit statul de partener secund al Germaniei. Din fericire pentru ei, adesea nu par a realiza că asta e situația,și se gândesc la Franţa că ar fi buricul pământului.) Pe urmă, Sarkozy a fost inspirat să conducă la o soluţie neaşteptat de bună în cazul libian, probabil evitând un nou Afganistan.

Guvernarea sa a majorat vârsta de pensionare oarecum împotriva voinţei populare. E o măsură progresistă, puternică, başca faptul că protejează sistemul de pensii sau cel puţin îi amână colapsul.

Şi totuşi, individul îmi este antipatic. O fi opţiunea pentru protecţionism? O fi elitismul şi propunerea unui grup de control al Europei care să excludă unele dintre ţările UE de la decizie? Să fie declaraţiile recente prin care încearcă să preia electorat de la Marianne Le Pen (ceea ce e bizar, el însuşi fiind fiul unui imigrant)?

Nici francezii nu îl iubesc prea mult. A declarat pentru Paris Match că va fi un prezident diferit în noul mandat, recunoscând implicit că nimeni nu l-ar vota dacă ar fi la fel ca în primul mandat.

graficul complet: aici

Franţa are alegeri prezidenţiale duminică, 22 aprilie, cu turul II pe 5 mai. Sarkozy se confruntă cu François Hollande, candidatul socialist şi favoritul sondajelor. Acesta este practic candidatul de rezervă, înlocuitor pentru celebrul Strauss-Kahn, cel cu camerista de la hotelul din New York. Prin toamnă, Hollande era departe de ceilalţi, conducând în topul preferinţelor, în timp ce Sarkozy se lupta cu Marianne Le Pen pentru locul 2. Dar Sarkozy (sau Markozy, cum i se mai spune dat fiind suportul Angelei Merkel) a început să recupereze în ultimele 2-3 luni procent după procent. Mai mult, un sondaj de acum 3 săptămâni îl dădea ca fiind primul în turul I, însă Holland continuă să îl bată cu 6-10 puncte în turul II. TNS Sofres, cu un sondaj din 11-12 aprilie, îi dă la egalitate (28% Hollande, 26% Sarkozy, adică în marja de eroare). Mai sunt trei săptămâni până la turul II, iar Sarkozy este recunoscut ca unul ce poate câştiga mult în campanie. Un soi de Traian Băsescu.

Similitudinea nu se opreşte aici. Vă amintiţi cum a câştigat Băsescu în faţa lui Năstase, cel ce plecase cu aproape 20 de puncte procentuale avans cu şase luni-un an înainte de alegeri? Şi guvernarea Băsescu s-a descurcat binişor cu criza: România nu a clacat, stă mai bine în ochii multora decât Ungaria, spre exemplu. Ce e drept, pentru asta a optat pentru măsuri inechitabile, menţinând trendul de creştere al inegalităţii propus de regimul Iliescu în anii 1990, şi manifestându-se în favoarea distrugerii coeziunii sociale (mă refer aici la atacurile împotriva presei, a parlamentului, a „mogululilor”, a oricui îşi permite o altă opinie, la „ţigancă împuţită” şi „păsărică”, ca să dau doar câteva exemple). La fel ca în cazul francez, și guvernarea Băsescu are opţiunile ei extrem de deranjante pentru cei care, ca mine, şi-o reprezintă drept înclinată explicit către autoritarism.

Mai apare o similitudine, ce e drept mai îndepărtată. România are şi ea alegeri, însă nu prezidenţiale. Preşedintele în România are mai puţină putere decât în Franţa, dar Traian Băsescu pare a fi dorit să fie la fel de puternic precum Nicolas Sarkozy. PDL, partidul prezidenţial, este departe de a avea un scor care să îi permită să guverneze în continuare.

Apoi, chiar dacă nu avem alegeri prezidenţiale, prezidenţiabilii români reproduc destul de bine cazul francez: un preşedinte nepopular (PDL neavând alt candidat, Băsescu este prototipul candidatului lor, iar precedentul Putin este prea apropiat ca alternativa cu pricina să fie luată în seamă); un contracandidat principal „de rezervă” (nici PNL, nici PSD nu reuşesc să propună o figură carismatică puternică, fiind practic în situaţia de a propune un Hollande); alţi 3-4 candidaţi fără şanse reale.

Oare dacă Sarkozy câştigă sufragiile pe 5 mai, va avea acest lucru vre-un efect pentru PDL? Va putea PDL să invoce precedentul, spunând că un guvern nepopular, din aceeaşi familie politică, a fost reconfirmat datorită capacităţii sale de a se descurca în criză? (în Franța sunt și alegeri legislative, n iunie, dar e probabil ca scorul de la prezidențiale să fie cel decisiv și ăn cazul acestora) Va avea acest lucru capacitatea de a convinge electoratul?

Oare dacă Holland câştigă alegerile, şi se dovedeşte neinspirat (deja a dat mai multe declaraţii contradictorii, de aici şi parte din ascensiunea lui Sarkozy), mai ales în jocul european (mai vizibil la noi) sau în încercarea de a reduce vârsta de pensionare (parte aberantă a programului său politic), va putea PDL să arate cu degetul către riscul de a respinge soluţia care a funcţionat pe vreme de criză? Sau nu va avea cum să contracareze eventualele afirmații ale PSD și PNL care vor invoca tocmai precedentul respectiv?

Eu cred că PDL ar trebui să mizeze mai ales pe prima variantă, în ciuda antipatiei Băsescu-Sarkozy despre care se vorbeşte. Oricum, alegerile franţuzeşti sunt de urmărit şi cred că, bine exploatate, vor conta pentru măcar 1-2 puncte procentuale în campania pentru alegerile legislative din România.

Iar vioara lui Roby Lakatos se aude bine, sunt deja la al doilea Hoegaarden Rosée şi îmi dau seama că şi Sarkozy e un pic maghiar. Poate de aici să fi făcut legătura?