Sirenele lui Vonnegut

Pe scurt: Sirenele de pe Titan (Humanitas, 2007) nu este cea mai bună carte a lui Vonnegut, însă este un Vonnegut autentic, agreabil, bine scris, interesant, inteligent.

Pe foarte lung:

Pentru mine, literatura SF se împarte în două categorii. Evident că taxonomia mea proprie e doar una super-reducţionistă şi îmi este utilă doar pentru argumentaţia din acest post.

Pe de o parte sunt aşadar poveştile care se centrează pe noi tehnologii şi pe modul în care acestea se reflectă în varii lupte, bătălii, bătăliuţe şi războaie, având în spate o intrigă subţire, de telenovelă. Categoria asta nu mă interesează, mi se pare puerilă.

Pe de altă parte este ceea ce mie mi se pare interesant: discuţia despre noile situaţii în care oamenii ar putea să se găsească în urma unor progrese ştiinţifice sau descoperiri majore. Contactul cu extratereştrii, revelaţii atipice asupra începuturilor vieţii, stăpânirea unei a cincia dimensiuni, controlul superior celui actual asupra spaţiului-timp, şi multe altele pot crea locuri în care oamenii au nevoie să fie creativi, să inventeze căi noi de adaptare, să inventeze moduri neobişnuite de a gândi, dincolo de clişee de orice tip (tradiţional, modern sau postmodern :D). Literatura de genul acesta mi se pare extrem de atractivă, te pune să gândeşti, te face să avansezi niţel în cunoaştere.

Detaliile tehnologice şi acurateţea ştiinţifică este mai puţin importantă, deşi adesea poate deveni un element cheie. Mă stârneşte mai mult ineditul poveştii, complicaţiile neaşteptate impuse de resurse sau constrângeri care schimbă fundamental modul de organizare al lumii, aşa cum o ştim.

Vonnegut, fără a fi tocmai un scriitor clasic de SF, este o bună ilustrare a ceea ce îmi place într-o proză SF de calitate. Karl Vonnegut e american, provenit dintr-o familie de imigranţi germani şi a luptat pentru SUA în Al Doilea Război Mondial, fiind prizonier de război la Dresda. A asistat pe viu la bombardarea inutilă a Dresdei, pe care avea să o descrie în romanul care l-a făcut celebru – Abatorul Cinci (1969), impresionând o lume care vorbise prea puţin până atunci despre armata americană altfel decât laudativ (Vonnegut seamănă în această privinţă cu Heller cel ce îl precedase cu Catch 22, însă folosind un registru mai puţin tragic).

Nu cred însă că Abatorul Cinci (ecranizat în 1971) este cea mai reuşită carte a lui Vonnegut, ci doar cea care a impresionat publicul american, preocupat dintotdeauna aproape exclusiv de propria sa „naţiune”.

Pentru mine, cărţile SF ale lui Vonnegut sunt mult mai bine scrise, mai inteligente, mai … altfel. Stilul nu se schimbă substanţial de la carte la carte: situaţiile neobişnuite apar ca urmare a acţiunii unor factori ce ţin de tehnologii sau evoluţii neaşteptate date de cunoaşterea ştiinţifică. În contextul acesta, oamenii sunt nevoiţi să se schimbe, să îşi readapteze societatea. Este prilejul pentru autor ca să ironizeze vechile obiceiuri (în fapt cele contemporane sieşi). Absurdul elementelor de SF (Vonnegut pare a nu da atenţie deloc credibilităţii celor imaginate), frazele scurte, şcolăreşti, aparent naive, asigură o satiră de bună calitate, care te face lectura facilă alungă plictiseala şi te lasă să digerezi pe îndelete, însă nebănuit, întrebări fundamentale cu răspuns reflexiv. În fapt, Vonnegut chestionează mai toate normele sociale, fără a lăsa însă această senzaţie (Glumind, aş zice că dacă ar fi fost român şi BOR ar fi realiza ce face el cu religia, Vonnegut ar fi riscat soarta lui Rushdie).

Sirenele de pe Titan (1959), al doilea roman al lui Vonnegut după Pianul mecanic, are toate aceste ingrediente. Autorul începe aici să exploateze pregătirea sa pluridisciplinară: biochimie la Cornell, apoi inginerie mecanică la Carnegie, pe când era în armată, un master în antropologie la Chicago, lucrează din când în când ca jurnalist, iar apoi în public relations, ca profesor de liceu, ca dealer al Saab, în publicitate, devenind – la o vârstă destul de târzie – scriitor şi apoi scriitor full-time. Ce face Vonnegut? Inventează situaţii bizare, la care propune soluţii bizare! Asta e tot. Scrie fraze scurte şi aparent neterminate. Creează comicul din nimic şi te face să îţi pui întrebări.

Sirenele … nu mi s-a părut la fel de reuşit ca Leagănul pisicii (1963), Galapagos (1985) sau Hocus Pocus (1973). Asta nu înseamnă însă că nu ar fi un Vonnegut autentic, agreabil, bine scris, interesant, inteligent. De citit!

1 comentarii:

Turambar spunea...

Se da o situatie initziala, cu datele contextuale initziale. Putem vorbi de tehnologii diferite, de relatii sociale diferite, de geograpfii, fizici sau chimii diferite. No matter how implausible they are. Ca la matematica: Se dau axiomele.

The good Sci Fi takes these initial data, these narative axiomes and weaves them in a pausible, significant and stylish way. That's good Sci Fi. And there's plenty of it out there. Din fericire.

Chiar acum citest A Song Of Ice And Fire, vol IV: A Feast of Crows. Historical Fantasy. George R R Martin, ala care a scris Regii Nisipurilor din Almanahele :) Anticipatia copilariei noastre. Ah, Bogdane: placerea de a sta cu cracii in sus in pat si de a citi sute de pagini. Pana la satietate (sau pana cand vine una din copile sa-mi sara pe burta si sa ma roage sa ne alergam prin casa, of course :) )