Moştenirea familiei … liberale, faţă în faţă cu Mica Unire

Deşi titlul ar putea sugera altceva, nu e vorba nici de berea Guldenburg, nici de coniacul Unirea. Despre alcool o să fie însă vorba în postul următor.

Acum mă ocup de chestii mai puţin serioase. Mă uit că s-au sărbători ieri 149 de ani de la ceva, nu are importanţă ce, un bun prilej ca politicienii să îşi dea niţel în petic, pe la Iaşi, Focşani şi alte oraşe Moldave, unde s-au străduit să câştige concursul de declaraţii aberante.

Dar nici despre asta nu e vorba în mod necesar în postarea de faţă, deşi lupta electorală vădită la serbarea asta de 149 de ani este unul dintre lucrurile ce îl declanşează. Că deh, vin alegerile. Nu se ştie când şi care (locale, naţionale), dar poate fi un moment retrospectiv. Discursul preşedintelui o spunea bine: ca şi în 1859, România are nevoie de reforme. Numai că ce nu spunea preşedintele cu nume de împărat este că România se vaită dintotdeauna că are nevoie de reforme, că trebuie să se lupte cu corupţia: şi la 1859, şi la 1866, şi la 1933 şi la 1848, şi la 1821, şi pe vreme lui Mihai Viteazul, şi probabil că şi Decebal avea o problemă de genul acesta …

Aşa că nu ar fi rău pentru orice guvern, să aibă creştere, mai ales în an electoral, că dă bine la voturi. Şi mă uit la Tăriceanu, politician abil, care a reuşit să conserve electoratul partidului, în ciuda luptei continue cu cel mai adulat om din stat. Pe urmă mă uit la guvernul Tăriceanu şi îl caut pe la moştenirile financiare lăsate pentru un viitor impredictibil. Nu mă pricep, dar parcă am fi pe vremea de gloria a lui Văcăroiu (zis cândva „Săniuţă”, dar nu pentru abilităţile la sporturi de iarnă), cu creşterea aia economică de pomină, înmagazinată în producţie localizată … pe stoc. Se întâmplă aşa: taxa de primă înmatriculare, probabil de returnat către populaţie peste un an, doi; creşteri salariale relativ mari, în sectorul bugetar, care se (re)negociază zilele astea; deja mult discutatele creşteri ale pensiilor (însă acolo deja e vorba de Bugetul asigurărilor sociale, care ar fi trebuit să fie mai degrabă o chestiune a Parlamentului, decât a Guvernului); (re)centralizarea, prin direcţionarea către bugetul statului a unor impozite care sunt prin definiţie locale, precum cel pe tranzacţiile imobiliare.

Dar mai bine să nu ne uităm la astea, să băgăm o horă (sau mai multe) şi să ne uităm la bălăcăreala dintre palate. Deh, pâine şi circ. Mai ales circ.