Între lehamite şi zăpadă

Am zis că o să scriu despre Viena şi întâmplări de Revelion prin capitala Austriei. Apoi m-am izbit de Marea Isterie Naţională, despre care o să scriu totuşi (am ezitat îndelung) în postul următor şi mi s-a făcut lehamite.

Afara e iarnă. A nins cum nu a mai făcut-o de mult. De acum 7 Revelioane, din 2001, când un vecin cu probleme psihice, din blocul de vis á vis, şi-a aruncat apartamentul în aer, făcându-ne maşina ciur parcată regulamentar. Se enervase pe cei ce aruncau cu pocnitori şi cum trăia singur… Noroc că aveam Casco. Pe atunci aveam un Clio Symbol gri, în vârstă de 6 luni. Acum locuim câteva sute de metri mai spre Sud şi avem o fetiţă de 5 ani şi o lună. Uite-aşa se schimbă lumea. (citesc Vonnegut şi am început să scriu ca el: fraze scurte şi aparent stupide. Evident nu arată ca ale lui, dar sunt clar influenţate de lectura cu pricina. O să revin şi asupra acestui fapt.)

În fine, am aterizat pe aeroport, ne-am suit într-un taxi, şi Irina, căreia nu îi tăcuse gura până atunci, a tăcut şi s-a lipit de geam, privindu-şi oraşul natal nins, îngropat sub juma’ de metru de zăpadă aşa cum ea nu a apucat să vadă până acum.

Azi am văzut copii jucându-se în zăpadă. Zăpadă adevărată, ca atunci când eram noi copii. Ileana îmi spune la telefon că s-a întors de la serviciu pe jos şi i-a făcut plăcere. Câteva zile de iarnă agreabile.

Prea frumos ca să scriu astăzi de Marea Isterie Naţională provocatoare de lehamite balcanică.